Economie Comercială

I. COMERŢUL - SECTOR AL ECONOMIEI NATIONALE SI INTERNATIONALE

1.1. Conceptul de comerţ

Comerţul este unul dintre acele lucruri pe care le înţelegem în mod natural, dar întâmpinăm dificultăţi atunci când trebuie să-l definim. Dificultatea se datorează tocmai conţinutului foarte diferit pe care-l primeşte termenul ca atare, în forme derivate sau în expresii. Acesta este motivul pentru care ne propunem să formulăm nu una, ci mai multe definiţii.

Etimologic, termenul de comerţ vine din cuvântul latin „comercium” prin care se desemna schimbul efectuat cu ceva sau cu cineva. Noul Dicţionar explicativ al limbii Române [DEX, 2002] furnizează următoarele definiţii: (a) activitate economică de valorificare a mărfurilor prin procesul de vânzare-cumpărare; negoţ; (b) ramură a economiei naţionale în care se realizează circulaţia mărfurilor. Dicţionarul de sinonime indică pentru comerţ: negoţ, negustorie. Considerat conceptul central din care a derivat capitalismul şi toate celelalte sisteme economice, comerţul reprezintă – corform dicţionaruului Wikipedia - schimbul voluntar (trading) între două entităţi al unor bunuri valoroase. Acelasi dicţionar face referire şi la activitate de comercializare ca fiind procesul de transformare a unui bun sau serviciu într-o valoare echivalentă (mai preţioasă).

În prefaţa lucrării „The Penguin Dictionary of Commerce”, autorul - Michael Greener [Greener, 1974] - scria următoarele: „ O anumită distincţie ar trebui făcută între comerţ şi economie, întrucât cele două teme se suprapun. Nu se intenţionează a se da aici o definiţie cuprinzătoare comerţului întrucât aceasta ar fi destul de provocator. Dar se poate menţiona, în general, că un dicţionar de comerţ ar trebui să se ocupe de larga diversitate de instituţii care servesc industria prin ... facilitarea în orice fel a distribuţiei bunurilor şi serviciilor.”

♠ Din perspectiva teoriei economice, comerţul este asociat cu schimbul oneros. Astfel, Alain Samuelson [Samuelson, 1988] îl citează pe Adam Smith arătând că acesta din urmă identifică o dublă relaţie între diviziunea muncii şi schimb. Pe de o parte schimbul este la originea diviziunii muncii , şi pe de altă parte diviziunea muncii progresează, amplificând piaţa, respectiv proporţiile schimbului în societate. Prima dintre aceste aserţiuni, fondată pe ideea că oamenii urmăresc să-şi satisfacă interesele prin intermediul celorlalţi, prin schimb, a generat conceptul de „Homo Economicus” , puternic exploatat ulterior de către Vifredo Pareto. Astfel comerţul este considerat un element central al existenţei sociale. Cum arăta tot Adam Smith: „Fiecare om devine un fel de negustor şi societatea însăşi devine o societate comerciantă” . Potrivit lui Alain Samuelson , pentru Adam Smith şi discipolii săi analiza societăţii din punctul de vedere al economiei politice se rezumă la explicarea modului în care funcţionează schimbul, aceasta având ca o consecinţă secundară şi faptul că bunurile nu mai sunt considerate ca satisfăcând trebuinţe de consum, ci, ca mijloace de a obţine alte bunuri.

„Specializarea trebuie să fie însoţită de comerţ. Oamenii care produc un singur bun, trebuie să comercializeze cea mai mare parte din cantitatea produsă pentru a putea obţine toate celelalte lucruri de care au nevoie” [Lipsey, Chrystal, 1995]. Întrucât în „economia de schimb” satisfacerea trebuinţelor se bazează pe specializare, comerţul (schimbul) este omniprezent şi defineşte mecanismul fundamental prin care alegerile oamenilor conduc la repartizarea şi valorificarea resurselor în economie. În economie, schimbul este alternativa la autoconsum, iar specializarea alternativă la pluriproducţie. Cele două tipuri de activităţi – specializarea şi schimbul - s-au impus datorită capacităţii lor de a asigura un grad mai ridicat de satisfacere a nevoilor, pe ansamblul societăţii.

O abordare mai restrictivă în privinţa conceptului teoretic de comerţ oferă profesorul Ion Stănescu . Acesta arată că numai o parte din bunurile consumate sau utilizate în economie fac obiectul schimbului. Există şi bunuri care nu fac obiectul schimbului: bunurile libere, cele obţinute în propria gospodărie şi utilizate în procesul de autoconsum, bunurile obţinute ca urmare a activităţilor de binefacere sau cele dobândite prin forţă. Este important de subliniat că nu toate bunurile care fac obiectul schimbului sunt mărfuri, ci doar acelea destinate schimbului prin însuşi scopul producerii lor.

Ansamblul proceselor prin care mărfurile trec de la producător la consumator reprezintă circulaţia mărfurilor. Aceasta se poate realiza prin relaţii directe sau prin intermediari specializaţi: negustorii.

Figura nr. 1

Sfera comerţului

♠ Din perspectiva teoriei distribuţiei (mişcare fizică [şi economică] a bunurilor materiale şi serviciilor spre consumatorul/utilizatorul final) şi a marketingului, conceptul înrudit cu comerţul este acela de verigă a canalului de distribuţie sau a lanţului de aprovizionare, unde comerţul este strâns legat de noţiunea de „intermediar”, distingându-se două activităţi distincte, comerţ cu ridicata şi comerţ cu amănuntul.

♠ Din perspectiva structurilor economiei naţionale, există două reprezentări: una care porneşte de la calificarea drept activitate de comerţ şi una care se referă la gruparea actorilor (persoane fizice, întreprinderi) care au comerţul ca activitate principală.