Economie - suport de curs MC ZI 2016

1. TEORIA CONSUMATORULUI ȘI A CERERII

1.1. Abordarea cardinală a utilității și echilibrul consumatorului

În concepția clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeași utilitate

economică, indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de sacrificiul

făcut pentru obținerea lor, astfel încât unitățile X1, X2, ., Xn dintr-un bun omogen au

utilitățile individuale u1, u2, . , un, egale între ele, utilitatea totală a întregii cantități

fiind n × u.

În realitate, însă, nivelul de satisfacție obținut prin consumul unui bun diferă nu

numai de la individ la individ, ci și de la o unitate la alta consumată din același produs.

Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin consumul

bunului respectiv, care descrește pe măsură ce sporește numărul de unități consumate.

Pornind de aici, economiștii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a secolului al

XIX-lea teoria utilității marginale. Într-o primă formă, a așa-numitei "abordări cardinale",

s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis

utilitatea pe care o obține din consumul fiecărei unități dintr-un anumit bun omogen. De

aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de utilitate și a exprimării

numerice a satisfacției oferite de consumul unei anumite cantități dintr-un bun,

comparativ cu cea dată de folosirea unei cantități dintr-un alt bun. Cu toate că teoria

utilității cardinale a fost respinsă și depășită, o serie de concepte și instrumente de analiză

fundamentate în cadrul ei au rămas în patrimoniul științei economice, motiv pentru care le

prezentăm în continuare.

1.1.1. Utilitatea totală și utilitatea marginală

Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacția globală pe care

individul o obține prin consumarea unei anumite cantități din acest bun. Deci, nivelul lui

U depinde de cantitatea consumată, adică "U este funcție de X", ceea ce se scrie: U = f(x),

în care X este cantitatea consumată din bunul X.

Pentru a determina sensul și ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci când

cantitatea consumată din bunul X crește, se folosește conceptul de utilitate marginală.

Utilitatea marginală, Um, măsoară evoluția utilității totale pentru o variație foarte mică a

cantității consumate.

În tratarea utilității marginale distingem două cazuri:

a) Utilitatea marginală a unui bun parțial sau imperfect divizibil. Spunem că un bun

este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de

coborât (de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau

jumătate de ochelari; automobilul și ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile).

Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (UmX) reprezintă variația

utilității totale (DU) determinată de consumul unei unități suplimentare din acest bun.

deci: U X

U

X m = D

D

(1.1.)

b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil

Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită,

există mereu o cantitate mai mică ce poate fi consumată. În acest caz, o definiție riguroasă

a utilității marginale trebuie să ia în considerare evoluția utilității totale, care rezultă

dintr-o variație infinit de mică a consumului bunului X.

Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă

variația utilității totale pentru o variație infinit de mică ("infinitezimală") a cantității

consumate din acel bun.

Ca urmare, din punct de vedere matematic, utilitatea marginală a unui bun perfect

divizibil reprezintă derivata funcției de utilitate totală în raport cu X, adică:

Um = f ' (x) sau Um=δU/δx (1.2.)

1.1.2. Evoluția utilității totale și a utilității marginale

Cum evoluează nivelul de satisfacție a individului atunci când el consumă o cantitate

crescândă dintr-un bun? Analiza economică se folosește de o ipoteză simplă: intensitatea

unei nevoi este descrescândă pe măsură ce cantitatea consumată crește. Acesta este

principiul intensității descrescânde a nevoilor, formulat de psihologul german Heinrich

Gossen în anul 1843, din care s-a ajuns la principiul utilității marginale descrescânde:

utilitatea suplimentară oferită de consumul unei cantități crescânde dintr-un anumit bun

descrește până când devine nulă la punctul de saturație.

Considerând o băutură răcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x1, x2, ...

, xn, utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1, U2, ..., Un, Ui (i = 1, 2, ., n) reprezintă

utilitățile individuale cu proprietatea că U1>U2 ..>Un; Un reprezintă utilitatea marginală,

iar U Ui

i

n

=

=

Σ

1

reprezintă utilitatea totală.

Cele de mai sus pot fi evidențiate și printr-o reprezentare grafică, așa ca în figura 3.1.

Pe ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilității totale (U), respectiv al utilității

marginale (Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul considerat (X). U

poate fi, deci, reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar Um printr-o curbă

descrescătoare. U atinge nivelul său maxim în punctul S, numit punctul de sațietate sau

de saturație a consumatorului.

În acest punct, Um este nulă,adică o unitate suplimentară de consum nu mai sporește

satisfacția. Dacă individul și-ar mări consumul dincolo de acest punct, utilitatea marginală

ar deveni negativă, ceea ce ar face ca și utilitatea totală să înceapă a se micșora. Deci, un

consum exagerat dintr-un anumit bun poate antrena nu o creștere a satisfacției, ci,

dimpotrivă, o insatisfacție, o suferință chiar. De exemplu, dacă primele pahare de băutură

răcoritoare ar fi agreabile pentru un individ într-o zi călduroasă de vară, nu același lucru

s-ar întâmpla pentru al douăzecilea pahar.