Instrumentele de Plată și Credit Utilizate în Stingerea Obligațiilor de Plată la Nivel Național și Internațional

În fiecare ţară, autoritatea monetară reglementează tipurile de instrumente de plată acceptate şi utilizate pe plan naţional, denumirea, formatul standardizat, circuitul acestora, operaţiunile în care pot fi utilizate şi condiţiile utilizării de publicul larg sau firme. De aceea, între terţi apar diferenţe cu privire la instrumentele de plată utilizate la nivel naţional.

Totodată, standardizarea la nivel naţional a instrumentelor de plată a permis includerea acestora în sistemele de compensare naţionale, ca documente de plată, în baza cărora se efectuează transferul fondurilor şi decontarea finală.

În România, instrumentele de plată fără numerar utilizate ca suport în baza căruia se efectuează transferul fondurilor (al banilor scripturali) sunt: ordinul de plată, cambia, biletul la ordin şi cecul. Emiterea şi utilizarea lor sunt reglementate prin legi şi norme emise de Banca Naţională a României.

Utilizarea instrumentelor de plată în procesul compensării plăţilor la nivel naţional a determinat gruparea acestora din punctul de vedere al părţii care iniţiază plata: plătitorul sau beneficiarul plăţii. Astfel se disting:

a. instrumente de credit, în care se include ordinul de plată. Ordinul de plată în sine, respectiv iniţierea plăţii este realizată de plătitor (emitentul ordinului de plată), el fiind cel ce solicită băncii ca din contul său să transfere fonduri în contul beneficiarului plăţii. Instrumentele de credit, prin preluare din practica internaţională (lb. engleză) sunt denumite şi ordin transfer credit sau giro.

b. instrumente de debit, în care sunt grupate cambia, cecul şi biletul la ordin, denumite şi debit transfer (lb. engleză); operaţiunea de transfer este iniţiată de beneficiarul plăţii, respectiv de cel în favoarea căruia a fost emis respectivul document.

Instrumentele de plată şi credit reprezintă denumirea generică folosită pentru a caracteriza un anumit tip de titluri utilizate în relaţiile de plăţi. Acestea sunt documente scrise, al căror conţinut şi formă sunt consacrate prin norme acceptate pe plan intern şi internaţional, reprezentând o obligaţie de rambursare sau plată a unei sume de bani într-un termen stabilit. Din această categorie fac parte cambia, biletul la ordin şi cecul.

Emiterea, circulaţia şi negocierea acestor titluri este legată, pe de o parte, de comerţul internaţional iar pe de altă parte, de funcţionarea pieţei monetare internaţionale. Cum piaţa monetară internaţională s-a dezvoltat pe structurile pieţelor monetare ale diferitelor ţări, negocierea şi circulaţia acestor titluri se poate realiza în ţările în care legislaţia naţională permite acest lucru. În ţara noastră, utilizarea instrumentelor de plată şi credit în relaţiile comerciale sau necomerciale se realizează între persoane juridice române. În relaţiile cu străinătatea, utilizarea acestora este permisă, în sensul că persoane fizice sau juridice române pot folosi instrumentele de plată şi credit, atât pentru achitarea unor sume de către partea română partenerilor străini, cât şi pentru încasarea unor sume provenite din străinătate. Potrivit legislaţiei din România, instrumentele de plată şi credit sunt cuprinse în categoria de "mijloace de plată străine" în condiţiile în care sunt exprimate în valută, emitentul are locul în străinătate sau locul plăţii este într-o ţară străină.

Dat fiind locul tot mai important pe care cambia, biletul la ordin şi cecul au început să îl aibă în comerţul internaţional, acestea au format obiectul unor reglementări la care au aderat diferite state: Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin (Geneva, 7 iunie 1930), Convenţia destinată să reglementeze anumite conflicte de lege în materie de cambie şi bilet la ordin (Geneva, 7 iunie 1930), Convenţia relativă la dreptul de timbru în materie de cambii şi bilete la ordin (Geneva, 7 iunie 1930), Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra cecului (Geneva, 19 martie 1931), Convenţia destinată să reglementeze unele legi în materia cecului (Geneva, 19 martie 1931), Codul cutumei engleze "Bill of Exchange Act" (1882), preluat şi de SUA şi denumit "Uniform Negociable Instruments Act"; Convenţia de la Havana (1928), care a fost adoptată de unele state din America Latină.

La convenţiile de la Geneva, Marea Britanie, SUA şi alte ţări de drept anglo-saxon nu au aderat. Ca atare, convenţiile amintite au aplicare în special în Europa continentală şi aici, în măsura în care ţările din această zonă le-au ratificat. România, deşi a participat la dezbateri, nu a aderat la convenţiile de la Geneva, ci a adoptat o reglementare în materie de cambie şi bilet la ordin după modelul legilor italiene. Întrucât Italia face parte dintre semnatarii convenţiilor de la Geneva, legislaţia adoptată de România a introdus pe această cale reglementarea uniformă efectuată prin convenţiile amintite. Deşi în legile adoptate de ţara noastră există unele deosebiri faţă de convenţiile de la Geneva, acestea nu afectează principiile fundamentale ale reglementărilor uniforme.

Pe baza Convenţiei de la Geneva, în România au fost adoptate următoarele legi:

- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;

- Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Ambele legi au fost repuse în aplicare, cu minime modificări, în septembrie 1994, prin Legea nr. 83/1994. Pentru utilizarea lor pe teritoriul României, BNR a elaborat o serie de norme tehnice şi norme metodologice de aplicare.

Privite în ansamblul lor, reglementările în materie de cambie şi bilet la ordin, deşi sunt uniforme, ele sunt totuşi diferenţiate pe ţări sau grupe de ţări. Astfel, pe de o parte, nu toate ţările au aderat la Convenţia de la Geneva, iar pe de altă parte, chiar ţările care au aderat şi-au menţinut anumite rezerve. De aceea, în etapa actuală, în materie de cambie şi bilet la ordin se disting în principal trei sisteme de drept: sistemul anglo-saxon ce se aplică în ţările de drept anglo-saxon; sistemul german şi sistemul francez, pentru ţările care, deşi au aderat la aceste convenţii, prin rezervele menţionate în anexe continuă să menţină deosebiri atât în aplicare, cât şi în interpretarea textelor legilor uniforme.