Marketizarea și Democratizarea

Dezbateri şi probleme

În a doua jumătate a secolului care s-a încheiat de curând, au apărut şi s-au confruntat două şcoli de gândire în legătură cu relaţia dintre dezvoltarea economică şi cea politică. În prima şcoală, universitari şi cercetători de prestigiu susţin şi argumentează că instituţia politică dictează tipul de piaţă şi de aici şi nivelul de prosperitate al ţării. Cei care sprijină această viziune se împart de asemenea în două tabere: aceia care sugerează că un guvern autoritar poate „deplasa” sau „împinge” o ţară către prosperitate, iar pe de altă parte aceia care insistă că numai o democraţie poate realiza o asemenea sarcină. Ambele grupuri însă, susţin că este posibil ca guvernul să aibă succes în manipularea tipului de piaţă şi a nivelului de prosperitate.

Considerăm că, în loc să ne bazăm pe structura politică pentru a determina tipul de piaţă este mult mai important să înţelegem tendinţele politice viitoare în condiţiile prezumţiei că deplasările către marketizare în sistemul economic al ţării furnizează baza construcţiei democraţiei. Schimbarea de la o economie centralizată, planificată şi totodată o creştere în alocarea eficientă a resurselor determină prosperitatea generală. Prosperitatea cere cu necesitate o autodeterminare politică şi de asemenea o modalitate de a asigura instituirea ei. Credem că mult mai important este faptul că marketizarea alimentează „învăţarea” democraţiei prin introducerea cetăţenilor şi apropierea lor de conceptele de: opţiune (alegere); concurenţă şi responsabilitate publică. Trăirea experienţei avantajelor libertăţii economice poate determina o creştere a dorinţei cetăţenilor pentru libertatea politică dacă se prevede pur şi simplu, nimic mai mult decât, protecţia noii sau proaspetei proprietăţii dobândite. Prevenirea impozitării fără reprezentare reprezintă un mobil foarte puternic în reclamarea liberalizării politice sau a unei politicii liberale. Din contră, constrângerile excesive asupra pieţei, limitează probabilitatea sau libertatea de mişcare a societăţii într-o manieră mult mai democratică.

Modelul autoritar de dezvoltare economică oferă posibilitatea ca regimurile autoritare să poată controla piaţa şi să creeze condiţii optime de creştere economică. Ca o altă alternativă este cunoscută opţiunea „crudă” sau nemiloasă (dar şi negândită) şi fără prea mult discernământ ca model de creştere, aşa cum teoriile autoritare, reflectă afirmaţia lui Bhagwati că poate exista o opţiune „crudă” (nemiloasă) între o expansiune rapidă (autosusţinută) şi un proces democratic” . Teza centrală este că guvernele autoritare pot impulsiona – „da bice” – economia într-o creştere cu rate ridicate şi mult mai rapide prin forţarea scăderii consumului şi creşterea investiţiilor .

Într-o economie, venitul total este fie consumat fie economisit. Deci, menţinând economisirea constantă, investiţiile vor creşte cu cât scade consumul. O creştere în investiţie conduce la o creştere de capital care determină o creştere în produsul naţional brut. Regimurile autoritare nu au permis şi nu permit o organizare a grupurilor de interese publice care să caute şi să încerce redistribuirea veniturilor. Adepţii acestui model afirmă că fără astfel de presiuni de transfer a veniturilor de la familiile cu venituri mari către familiile cu venituri mici (care de obicei au o tendinţă marginală de economisire mai mică), probabilitatea de succes în atingerea obiectivelor investiţionale este mult mai mare.

De asemenea s-a sugerat că regimurile autoritare sunt mult mai puţin accesibile şi cu o mult mai mică probabilitate de a fi „captate” sau câştigate prin presiunile grupurilor de lobby politic . În literatura de specialitate, discuţiile şi dezbaterile întreprinse de Przeworski şi Limongi ne explică faptul că într-o democraţie, grupurile de interese concurează pentru dobândirea avantajelor existente. Echilibrul care rezultă este însă ineficient atât în privinţa lobiştilor cât şi în privinţa subiecţilor lobiului deoarece acesta – lobiul – este risipitor chiar devastator întrucât transferurile care rezultă din presiunile grupurilor determină pierderi grele .