Limbajul Publicistic Actual

1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL PRESEI ACTUALE

§1.01. Datorită faptului că presa scrisă are o vastă rază de acţiune, publicaţiile periodice (ziare, reviste) autohtone au avut un rol decisiv în procesul de modernizare a limbii române literare, pagina de ziar fiind, de cele mai multe ori, dincolo de mesajul propriu-zis, locul de întâlnire a inovaţiei lexico-gramaticale şi principalul canal de răspândire a acesteia.

Cercetările din ultima vreme, consacrate fenomenului publicistic românesc, (re)confirmă faptul că stilul publicistic nu mai poate fi pus sub semnul contestării sau al reticenţei, aşa cum s-a procedat în anii 60-70. Analizarea principalelor tendinţe din evoluţia limbii literare, de ieri şi de azi, nu poate fi concepută fără să se ţină seama şi de limbajul/stilul presei.

Referitor la terminologia din studiile şi lucrările de stilistică românească, observăm că noţiunile stil – limbaj nu au fost suficient de bine definite, iar utilizarea lor s-a dovedit a fi, în general, oscilantă. Elena Parpală este de părere că în raport cu limba, limbajele şi stilurile funcţionale sunt funcţii ale ei, variante a căror definire cade în preocuparea stilisticii funcţionale: „Limbajele sunt condiţionate de natura comunicării, iar stilurile – de natura mesajului; primele sunt structurate, stilurile structurează” . Pe parcursul lucrării noastre vom folosi noţiunea de stil, care, credem noi, este mult mai adecvată demersului nostru, din moment ce există şi o disciplină lingvistică, stilistica, al cărei obiect are în vedere stilul; un alt motiv ar fi frecvenţa constantă a conceptului în cele mai multe dintre studiile şi lucrările recente consacrate presei.

În cercetarea stilului publicistic, s-au conturat până în prezent, credem, două modalităţi de abordare a acestuia:

– o modalitate de cercetare internă, care vine din interiorul profesiei de ziarist şi vizează formarea şi perfecţionarea acestuia din perspectiva teoriei comunicării. În prezent, există o bogată bibliografie în acest sens, care abordează pe larg specificul presei scrise (modul său de operare, funcţiile şi limitele acesteia). Majoritatea acestor lucrări apărute la noi în ultimii ani reprezintă traducerile lucrărilor unor specialişti recunoscuţi în domeniul presei scrise sau audiovizuale europene, la care se adăugă o serie de contribuţii româneşti consacrate identităţii presei scrise, în raport cu celelalte componente ale sistemului media (vezi bibliografia generală a lucrării).

– o modalitate de cercetare externă, concretizată în studiile şi lucrările lingviştilor şi stilisticienilor preocupaţi, în principal, de evoluţia limbii literare, de aspectele normative şi de împrumuturile lexicale care se manifestă, de regulă, în interiorul stilului publicistic (presa poate constitui un punct de plecare şi în cercetările de sociologie, de istorie a mentalităţilor, de istorie literară etc.)

Ambele modalităţi de cercetare sunt complementare, abordarea făcându-se dintr-o perspectivă pragmatică, cea a jurnalistului profesionist, la care se adaugă perspectiva teoretică a lingvistului . Constatările desprinse în urma studiilor recente , departe de a fi exhaustive, relevă oportunitatea studierii stilului publicistic actual, ca entitate autonomă cu multiple valenţe expresive, cu particularităţi specifice şi cu particularităţi comune cu unul sau mai multe dintre stilurile limbii române literare actuale.

§1.02. Stilul publicistic (gazetăresc) s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esenţă modernă, şi cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace şi forme de comunicare orale şi scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viaţa socială, politică, economică, culturală, ştiinţifică, artistică, sportivă etc., îndeplinind astfel funcţia de mediatizare, dar şi de influenţare a opiniei publice.

Textele publicistice prezintă trăsături specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive şi convingătoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrând, în general, un echilibru firesc între tradiţie şi inovaţie. Datorită receptivităţii la inovaţie şi conţinutului său variat, încă de la apariţia primelor ziare româneşti, stilul publicistic a reprezentat unul din principalele instrumente în procesul de introducere şi adaptare a neologismelor, precum şi în acţiunea de perfecţionare, sub aspectul corectitudinii, a normelor limbii literare din secolul al XIX-lea. De asemenea, datorită circulaţiei şi influenţei imediate asupra cititorilor, la care trebuie să adăugăm prestigiul redactorilor şi al colaboratorilor (în general scriitori şi oameni de cultură recunoscuţi în epocă), presa din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea a contribuit, în mare măsură, la stabilirea şi la impunerea unui model de normă scrisă, considerată literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunţare treptată şi conştientă la elementele regionale şi populare.