Suport Curs Fiscalitate

CAPITOLUL 1

FISCALITATEA – COMPONENTĂ A VIEŢII SOCIAL-ECONOMICE A NAŢIUNII

Desfăşurarea normală a activităţii economico-sociale necesită conducerea de ansamblu a economiei, coordonarea şi sincronizarea proceselor economico-sociale, în condiţiile accentuării complexităţii şi diversităţii acestor procese, a multiplicării interdependenţelor dintre ele.

Într-o economie de piaţă, statul este prezent atât în viaţa politică, cât şi în viaţa economică şi socială, având drept rol principal, asigurarea bunurilor şi serviciilor publice. Buna desfăşurare a activităţii, continua dezvoltare a domeniului social-cultural (învăţământ, sănătate, cultură, artă, apărare naţională, ordine publică, etc.), funcţionarea normală a administraţiei publice, dezvoltarea activităţii din sectorul economic (cercetare ştiinţifică, comunicaţie, transporturi, etc.), implică o creştere şi diversificare a nevoilor de finanţare ale statului.

Funcţiile statului de organizare, dezvoltare şi conducere a activităţii economico-sociale naţionale, nu pot fi îndeplinite decât prin existenţa banului public.

1.1 Consideraţii generale

Noţiunea “finanţe” provine de la latinescul “finis”, utilizat ca termen de plată.

În multe ţări europene începând din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea erau utilizate expresii derivate de la acest cuvânt, respectiv : “fanare”, “financia”, “financia pecuniaria”, toate acestea având sensul de “plata unei sume de bani”.

Pentru a denumi arendaşii de impozite şi persoanele care încasau impozitele regelui, încă din secolul al XV-lea, în Franţa s-a utilizat noţiunea de finanţe. “Finance” avea semnificaţia unei sume de bani, iar “les finances” desemna întreg patrimoniul statului.

În Germania, în a doua parte a secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea se utilizau termeni proveniţi tot din limba latină, precum “finanz” care avea semnificaţia plăţii unei sume de bani şi “finantzer” care desemna cămătarul.

În ţara noastră, mai ales în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe este utilizată cu mai multe sensuri, respectiv resurse băneşti, organe financiare, etc.

Existenţa unei organizări de tip statal, utilizarea banilor ca etalon de valoare, formele de realizare şi repartizare a produsului social, au dus la apariţia finanţelor publice.

Conceptul de “finanţe publice” este indisolubil legat de stat, de instituţiile sale administrativ-teritoriale, de alte instituţii de drept public, legătura făcându-se datorită resurselor, cheltuielilor, împrumuturilor şi datoriilor acestora.

Din perspectiva unei concepţii moderne, finanţele publice sunt definite ca “ştiinţa care studiază activitatea statului , în calitatea sa de utilizator al unei tehnici speciale aşa-zise financiare : cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare, buget, etc.”.

Satisfacerea nevoilor colective ale oricărei societăţi impune realizarea unor venituri publice, iar cei ce contribuie la constituirea banului public sunt contribuabilii – persoanele fizice şi persoanele juridice de pe teritoriul unei ţări, prin intermediul impozitelor şi taxelor pe care aceştia le plătesc.

Fiscalitatea este “un sistem de legi, regulamente şi dispoziţii privitoare la stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor care alcătuiesc venituri ale statului”.

Fiscalitatea reprezintă coloana vertebrală a sistemului de politici economice ce leagă economia reală de economia nominală.

Totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la contribuabili, în vederea alimentării bugetelor publice, formează sistemul fiscal.

Trăsăturile unui sistem fiscal modern vizează următoarele:

- Sistemul fiscal trebuie conceput ţinând seama de condiţiile sociale şi economice specifice fiecărei etape de dezvoltare;

- Sistemul fiscal trebuie să fie coerent, echitabil şi eficient;

- Sistemul fiscal trebuie să presupună o structurare corespunzătoare a impozitelor şi taxelor, urmărindu-se în special, creşterea ponderii impozitelor directe;

- Realizarea unei structurări corespunzătoare a impozitelor şi taxelor presupune aplicarea întocmai a principiilor impunerii.

1.2 Deciziile de politică fiscală şi reglarea sistemului fiscal

Ca parte integrantă a politicii economice a statului, politica fiscală cuprinde “ansamblul reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, caracterizând opţiunile statului în materie de impozite şi taxe”.

Politica fiscală vizează realizarea obiectivelor fiscale şi apelează la metode şi mijloace concrete referitoare la procurarea şi dirijarea resurselor fiscale, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare folosite în scopul influenţării proceselor economice şi a relaţiilor sociale, cu accent pe realizarea bunăstării, a securităţii sociale şi a justiţiei sociale. Pentru aceasta, politica fiscală trebuie adaptată cerinţelor fiecărei etape de dezvoltare economică şi respectării principiilor de bază ale fiscalităţii.

Problema raţionalităţii deciziilor de politică fiscală implică respectarea principiilor de bază ale impunerii, iar caracterul logic al deciziilor de politică fiscală presupune că acestea trebuie să fie luate în raport cu sensul şi evoluţia previzibilă a variabilelor economice endogene şi opţiunile membrilor societăţii.

Prin actul decizional trebuie să fie armonizate aceste două cerinţe în sensul finalităţilor produse asupra sistemului fiscal.

De cele mai multe ori contribuabilii consideră că toate deciziile de politică fiscală au un caracter pur politic şi nu ţin seama de analizele economico-financiare şi de opţiunea contribuabililor. De regulă, decidentul public din profil teritorial şi naţional recurge la argumente economice pentru a justifica deciziile de politică fiscală.

În funcţie de nivelul la care se iau, deciziile de politică fiscală se pot identifica în :

- Microdecizii fiscale;

- Macrodecizii fiscale.

Microdeciziile fiscale se iau de către structurile administraţiei publice care asigură gestionarea obligaţiilor fiscale şi respectarea prevederilor fiscale în vigoare. Macrodeciziile fiscale se iau de către factorul decizional public şi produc modificări structurale ale sistemului fiscal.

În funcţie de amploarea şi natura lor, macrodeciziile fiscale se împart în : macrodecizii marginale şi macrodecizii structurale.

Macrodeciziile marginale determină reglarea întregului sistem fiscal prin intermediul mecanismului de feed-back şi urmăresc corectarea efectelor nedorite produse ca urmare a fluctuaţiilor ciclice ale economiei, asupra fluxurilor fiscale care finanţează nevoile publice, şi de asemenea reducerea efectelor dezechilibrelor reale din economie.

Macrodeciziile marginale determină modificări de amploare mai mică a sistemului fiscal, în sensul modificărilor referitoare la cotele de impozitare, la baza de impozitare, la reducerile sau majorările aplicate asupra fluxurilor fiscale brute.

Macrodeciziile structurale (denumite şi decizii strategice de politică fiscală) determină reglarea sistemului fiscal prin intermediul mecanimului de feed-before. Prin aceste decizii se urmăreşte : prevenirea sau corectarea unor efecte nedorite; inducţia unor noi efecte; creşterea funcţiei de stabilizator a sistemului fiscal; armonizarea sistemului fiscal al fiecărei ţări cu sistemul fiscal al ţărilor participante la acorduri de tip regional sau internaţional; modificarea structurală a sistemului de impozite şi taxe în concordanţă cu modificările politice; inducerea unui nou comportament decizional la nivelul subiecţilor din economie.

Prin intermediul macrodeciziilor structurale, factorul decident public stabileşte modernizarea tehnicilor de impunere şi introducerea unor noi tehnici de impunere, pentru a asigura atât evoluţia cât şi reglarea sistemului fiscal.