Hidrologia Uscatului

Partea I. HIDROLOGIA – ŞTIINŢA DESPRE APELE TERREI

Cap.1. APA ÎN NATURĂ

1.1. Introducere. Generalităţi. Apa în natură.

Apa reprezintă o componentă primară a planetei denumită Pământ (Terra), alături de aer şi de scoarţa terestră. Datorită faptului că cele trei componente prezintă continuitate pe planetă, iar aceasta are forma generală a unei sfere, aceasta denumire s-a transmis şi la cele 3 învelişuri: Litosfera, Hidrosfera, Atmosfera. Aceeaşi repartiţie cvasitotală o prezintă şi alte componente derivate ale Pământului, cum ar putea fi vieţuitoarele – Biosfera.

Prin coexistarea celor patru învelişuri există, evident, şi puternice legături de interdependenţă între acestea. În ceea ce priveşte Hidrosfera, legăturile acestui înveliş cu celelalte sunt mai puternice şi aceasta se datorează unor proprietăţi speciale ale acestui element.

În primul rând apa există în natură sub toate cele trei stări de agregare: lichidă, gazoasă (vapori de apă) şi solidă (gheaţă şi zăpadă). Aceasta face ca apa să prezintă mai multe valenţe de interpătrundere cu celelalte învelişuri. Poate numai vieţuitoarele (Biosfera), datorită posibilităţilor largi de adaptare şi de organizare a formelor şi dimensiunilor, să prezinte astfel de valenţe largi de aprehensiune cu celelalte elemente ale Terrei, dar nu depăşeşte totuşi posibilităţile apei. De exemplu, în ţinuturile foarte reci (polare), apa ocupă calote uriaşe de gheaţă, în timp ce organismele aproape lipsesc.

Legăturile hidrosferei cu litosfera sunt multiple:

 Litosfera oferă suportul pe care apa poate există sub toate cele trei stări de agregare: lichidă (în mări şi oceane, cursuri de apă, lacuri, bălţi şi mlaştini, în porii şi fisurile rocilor etc.), solidă (în gheţari, zăpezi persistente) şi gazoasă (în vaporii de apă din atmosferă şi din roci);

 Litosfera, prin dinamica sa, determinată de agenţii interni (forţele endogene) contribuie la modificarea contururilor unităţilor acvatice, a formelor şi dimensiunilor acestora;

 Litosfera, prin treapta geotermică sau prin fenomene magmatice contribuie la modificări ale temperaturii apei şi chiar la trecerea acesteia din stare lichidă în stare de vapori, sau invers, vaporii de apă, întâlnind rocile reci, precipită sub formă de rouă sau brumă;

 Hidrosfera, la rândul său, reprezintă un agent modelator de prim ordin asupra scoarţei terestre cu acţiune triplă: eroziune, transport şi acumulare, mai ales în stare lichidă, dar şi solidă;

 Apa contribuie la dezagregarea şi alterarea scoarţei terestre;

 Apa distruge, dar şi creează formele de relief sub care se prezintă litosfera;

Legăturile hidrosferei cu atmosfera sunt, de asemenea, multiple:

- Apa, există în atmosferă sub formă de vapori şi în stare lichidă în picăturile care formează norii şi generează ploile;

- Apa, contribuie la circuitul apei în natură;

- Elemente ale aerului (oxigenul, azotul) se dizolvă în apă şi împreună, contribuie la menţinerea vieţii.

Dacă ne referim la interdependenţa dintre hidrosferă şi biosferă menţionăm numai faptul că viaţa a apărut în apă şi nu poate exista fără acest lichid. Toate organismele conţin apă în proporţii diferite: unele până la peste 98 %.

Din cele mai sus rezultă că apa reprezintă un înveliş continuu, complex şi diferenţiat: mări şi oceane, lacuri, râuri, gheţari, mlaştini şi bălţi, în roci şi în atmosferă.

Rezervele cele mai importante de apă de pe Terra se găsesc în mări şi oceane. Prin dizolvarea unor săruri din roci, apele marine au o anumită încărcătură chimică, cu o concentraţie medie de 35 gr/l. Aceste concentraţii sunt mai mari în regiunile calde, tropicale şi mai mici în regiunile reci, unde există un aport mai important de apă dulce din râuri: Ex. M. Baltică 14 – 18 ‰, M. Neagră 24 – 25 ‰, spre deosebire de Golful Oman unde salinitatea depăşeşte 37 ‰.

Deşi hidrosfera este un înveliş cvasicontinuu, pe glob repartiţia acesteia prezintă totuşi anumite grade de neuniformitate. Astfel, dacă ne referim la cele două emisfere, nordică şi sudică, se poate constata că în emisfera nordică predomină ariile oceanice (154.500.000 km2) faţă de cele ale uscatului (100.500.000 km2) dar în proporţie mai mică (raport 1,5)faţă de emisfera sudică unde suprafaţa oceanică (206.500.000 km2) este de 4,2 ori mai mare decât cea a uscatului (48.000.000 km2).

În ansamblu din suprafaţa totală a globului terestru de 510 milioane kmp, uscatul reprezintă 29,2 % (149 milioane km2), în timp ce mările şi oceanele ocupă 70,8 % (361 milioane km2). Numai Oceanul Pacific, singur, are o suprafaţă mai mare decât a întregului uscat. (178,7 milioane kmp).

Dacă am privi emisferele globului pe un plan care ar avea în mijloc şi în faţă primul meridian s – ar putea observa că emisfera din faţă este „continentală”, în timp ce emisfera din spate este „oceanică”. Punctul de privire ar fi situat la 300 N pe primul meridian. Este poziţia de maximă disproporţionalitate.

În tabelul nr.1.1 sunt prezentate suprafeţele oceanelor şi continentelor.

Tabel nr.1.1. Suprafaţa oceanelor şi continentelor

(după I. Pişota şi I. Buta, 1975)

Oceanul Supraf. mil. kmp % Continentul Supraf. mil.

km2 %

Pacific 178,7 49,5 Asia 44,35 29,8

Africa 29,80 20,0

Atlantic 91,7 23,4 America de Nord 24,35 16,3

America de Sud 17,77 11,9

Indian 76,2 21,1 Antarctica 13,30 9,0

Europa 10,50 7,0

Arctic 14,7 4,0 Australia

Oceania 8,93 6,0

Total 361,3 100 Total 149,00 100

În ceea ce priveşte volumele de apă, există de asemenea mari disproporţii între unităţile acvatice. Procentual, situaţia se prezintă astfel:

- mări şi oceane - 96,5 %

- gheţari - 2,85 %

- ape dulci - 0,62 %

- vapori - 0,03 %

- Total - 100 %