Etica în Afaceri

Problemele cele mai dificile pe care le ridică descrierea din capitolul precedent a

normelor morale sunt legate de autoritatea care le instituie: conştiinţa morală, mai

exact voinţa autonomă a individului, călăuzită de raţiunea capabilă să emită

enunţuri normative universale. Cum se constituie, cum funcţionează şi cum se

impune această autoritate lăuntrică, aptă nu numai să ceară în numele individului,

mânat de poftele, dorinţele, interesele şi scopurile sale contingente, ci să legifereze

în numele umanităţii în general este o întrebare destul de enigmatică, la care încă

nu s-a putut răspunde pe deplin satisfăcător.

Ce este această conştiinţă morală şi ce are ea de spus? Exprimă ea

interesele, dorinţele şi visurile noastre personale, definitorii pentru individualitatea

fiecăruia sau ne cere să ne facem datoria în calitate de fiinţe umane? Câteodată,

„vocea interioară” ne flatează şi ne linişteşte: „Nu ai de ce să-ţi fie ruşine de tine

însuţi. În fond, trebuie să-ţi aperi interesele. Toată lumea face la fel. Nu trebuie să

ai tu grijă de alţii. Nu este o greşeală chiar atât de gravă. Doar nu ai omorât pe

nimeni. Dacă nu profitai tu de situaţie, s-ar fi găsit mulţi alţii care n-ar fi ratat

ocazia. Suntem oameni, nu sfinţi, ce Dumnezeu! Şi nu eşti tu cel mai rău dintre

oameni” etc. Acesta este glasul Sinelui, avocatul care întotdeauna pledează

„nevinovat”. Dar suntem nevoiţi să ascultăm şi o altă voce, care ne spune lucruri

foarte neplăcute, cu severitatea unui procuror. „Ar trebui să-ţi fie ruşine. Nu te mai

minţi. Tu ştii că e rău ceea ce-ai făcut. Ai fost un laş; un mincinos; un profitor.

Te-ai purtat prosteşte. Ai obţinut un avantaj nemeritat. Pretinzi celorlalţi să te

trateze ca pe o fiinţă umană, dar tu te-ai dovedit a fi un animal egoist şi

iresponsabil” şi aşa mai departe. Acesta este glasul conştiinţei morale, venit

dinăuntru, dar sunând ca şi cum ne-ar vorbi altcineva, care ne urmăreşte şi ne

judecă, spunându-ne ce trebuie să facem.

Dar de ce trebuie să dăm atenţie acestei enervante voci interioare şi cum ne

sileşte ea să-i ascultăm ordinele ori să ne simţim vinovaţi şi să ne fie ruşine de

fiecare dată când le nesocotim? Conştiinţa morală pretinde: „Spune întotdeauna

adevărul!”. De ce i-am da ascultare? Nu numai pentru că minciuna este incriminată

ETICA ÎN AFACERI

de lege, astfel încât mincinosul riscă să fie pedepsit legal şi nu doar pentru că

oamenii condamnă pe cei nesinceri, pedepsindu-i prin dispreţul şi neîncrederea lor,

ci pentru că merită să spui adevărul. În calitate de persoane raţionale şi

responsabile, gândim că adevărul este o valoare – ceva demn de respectul şi

preţuirea oricărei fiinţe umane. Orice valoare este normativă prin ea însăşi. Dacă

sunt convins că cinstea este o virtute şi că orice om cinstit merită respect şi

apreciere, pe când necinstea este un păcat, iar oamenii necinstiţi nu merită altceva

decât blam şi dispreţ, atunci, în mod implicit, trebuie să accept, ca pe o decizie a

mea proprie, că întotdeauna trebuie să spun adevărul. În aparenţă, am putea crede

că am răspuns la cea mai dificilă întrebare: cum este posibilă autolegiferarea cu

pretenţii de universalitate, specifică moralei? Valorile în care credem şi pe care le

preţuim ne cer să alegem şi să lăudăm acele forme de conduită care susţin şi pot

face să sporească în lume ceea ce merită să existe, respectiv să evităm, să

dispreţuim şi, dacă este cu putinţă, să împuţinăm acele fapte care subminează

valorile noastre. Din păcate, pasul următor este mult mai dificil.

„Ce sunt valorile?” iată o întrebare la care nu este prea uşor de răspuns,

deşi avem de-a face cu un cuvânt destul de frecvent utilizat în vocabularul vieţii

cotidiene. (Nici la întrebarea „Ce sunt culorile?” nu este prea uşor de răspuns, chiar

dacă nu avem nici o dificultate în a distinge corect diferitele culori.) În primă

instanţă, valorile ne apar drept atribute ale persoanelor, ideilor, faptelor, instituţiilor

sau lucrurilor care sunt importante, vrednice de respect şi preţuire, despre care

oamenii cred că merită străduinţa de a le vedea înfăptuite cât mai deplin. Pe scurt,

valoarea este ceva important şi vrednic de respect. Important pentru cine şi de ce?

La aceste întrebări s-au conturat, de-a lungul vremii, câteva răspunsuri diferite,

fiecare din ele având, deopotrivă puncte tari şi puncte slabe.

Subiectivismul

Cel mai facil şi, de aceea, cel mai frecvent răspuns la întrebarea „ce se înţelege prin

valoare?” este acela pe care-l dau concepţiile subiectiviste: valoare înseamnă

preferinţă individuală, iar criteriul de bază al preferinţei este plăcerea. Are valoare,

pentru mine, ceea ce îmi place mie acum, în situaţia de moment în care mă aflu.

Lucrurile, în sine, sunt lipsite de orice valoare; ele există ca atare, pur şi simplu.

Valoarea o primesc numai din partea unui subiect care are nevoie şi care se bucură

de ele. În această viziune judecata de valoare „X este bun” echivalează cu judecata

de gust „Îmi place X”