Fobia Socială

FOBIA SOCIALĂ

Antrenamentul abilităţilor sociale

Adesea, asul din mâneca oamenilor de succes rămâne inteligenţa socială, care le asigură suportul dezinvolturii în abordarea situaţiilor sociale. Debarasate de inhibiţii şi spaime (sociale), acele persoane se simt în siguranţă printre semeni şi comunică liber. Se mişcă impetuos în plasa de păianjen a relaţiilor personale, profesionale şi sociale. Talentul lor de a iniţia contacte şi relaţii umane, de a comunica persuasiv şi seducător poate fi cheia reuşitei în meserii sociale precum vânzările, negocierile, relaţiile publice, jurnalistica, impresariatul, marketingul, managementul, diplomaţia şi politica.

Pare hazardat să imaginăm această postură dezinvoltă la îndemâna persoanelor excesiv de timide, introvertite, inhibate, perfecţioniste şi singuratice. Deficitare în abilităţi sociale, ele se vor mişca ezitant, împleticit şi vor comunica greoi în viaţa personală, profesională, socială. Timidul este anxios; roşeşte, tremură, suportă cu dificultate contactul vizual şi pleacă capul. Introvertitul, lipsit de empatie, pierde contactul emoţional cu interlocutorul şi-i taie vorba înainte să termine fraza. Nervozitatea face vocea monocordă, aspră. Teama de proximitate îi face să evite intimitatea şi contactul fizic.

Mai mult sau mai puţin sporadic, persoanele lipsite de abilităţi sociale manifestă unele tulburări anxioase. Cel mai adesea, poate fi vorba de fobia socială sau tulburarea de anxietate socială. Aproape fără greş, aceasta induce aparent banala anxietate de performanţă, care subminează capacitatea persoanei de a depăşi teste şi examene cu public, de genul celui pentru permis auto. În situaţii sociale normale, anxietatea socială induce stări de nelinişte, nesiguranţă şi chiar panică. La originea lor se află o teamă excesivă şi difuză de critică, de evaluare negativă, de penibil, de umilinţă, de oameni străini şi diverse alte spaime iraţionale, adică lipsite de un mobil concret şi o cauză evidentă.

Mulţi dintre noi duc pe picioare tulburări de anxietate despre care nici nu ştiu că poartă un nume. Evităm expunerea în public cu preţul unor eforturi psihice epuizante şi a unor ocazii de afirmare ratate. Chiar dacă fobia trece relativ neobservată de anturaj, ea perturbă totuşi semnificativ rutina cotidiană a persoanei, în familie, în grup, la şcoală, muncă şi, mai ales, în public.

Am ajuns preocupat de fobia socială dintr-o întâmplare. Însoţeam pe doctorul belgian André Moreau la un congres al psihiatrilor (Spitalul Socola din Iaşi), unde avea două lucrări pe tema comunicării terapeut-client. Îi eram alături, în spuza recunoştinţei anilor de ucenicie. Asistam inocent la dezbaterile privind impactul fobiei sociale asupra calităţii vieţii. Brusc, parcă fulgerat, mi-am dat seama că am dus-o în spate ca pe o piatră de moară. Habar n-aveam că-i spune fobie socială. Nici că timiditatea excesivă poate fi patologică.

Istoria personală mi-a fost devastată sporadic de unele tulburări de anxietate socială. Conştientizarea propriilor spaime a fost o iluminare. M-am întrebat câte din trenurile vieţii pierdusem? Câte din bucuriile simple de fiecare zi? Dincolo de manifestări extreme, precum inventica sau revolta împotriva regimului, am smuls bruma de succese ascuns în umbra scrisului solitar. Îmi era mai uşor singur în faţa hârtiei de scris, decât în public. M-am debarasat de inhibiţii spre 35 de ani, după puşcărie şi presă. Fără ele, ratam cariera de universitar şi negociator. Din timidul de cândva a rămas sfiala şi explozia. Poate da, poate nu.

Desigur, tulburările de anxietate pot fi duse pe picioare, nu urlă, nu dor fizic. Nu sunt catastrofe, nici tragedii. Sâcâie, deranjează, consumă inutil energia şi taie aripile.

Acest capitol oferă persoanelor mai mult sau mai puţin lipsite de abilităţi sociale doar un început de explicaţie şi speranţă. Limbajul şi ocaziile în care psihiatrii şi psihologii aduc informaţii de acest gen rămân greu accesibile publicului larg, care are nevoie de ele. Doctorul Sorin Ene, în Cum să ne învingem teama, poate fi o fericită excepţie.

Ce este anxietatea?

După dicţionarul enciclopedic, anxietatea este „o stare de nelinişte care apare (...) în absenţa unor cauze evidente (teamă fără obiect), însoţită de fenomene organo-funcţionale de tipul palpitaţiilor, jenei respiratorii, transpiraţiei abundente ...”

Anxietatea se manifestă prin stări difuze de nelinişte, îngrijorare, insecuritate şi spaimă mai mult sau mai puţin iraţionale. Sursa se află mai curând în imaginaţie, atâta timp cât lipseşte un mobil concret, identificabil aici şi acum. Toate sunt emoţii din familia fricii, dar nu sunt tocmai frica viscerală şi animalică, declanşată spontan în faţa unui pericol concret şi iminent.

Frica este o emoţie primară. Ea premerge gândirii şi proceselor cognitive. Întâi o simţim şi după aceea o gândim, în sensul că ne dăm seama că ne este frică abia după ce ne-am înfricoşat deja. Frica este indusă spontan de un pericol concret, aici şi acum. De pildă, un câine sau un om înarmat care se apropie ameninţător.

Anxietatea este o emoţie secundară. Gândirea premerge emoţia, în sensul că imaginăm mai întâi primejdia (o gândim) şi ne înspăimântăm după aceea. Gândim întâi şi simţim ce-am gândit. Astfel, anxietatea poate fi indusă doar de gândul la un câine, atunci când el nu este prezent, aici şi acum. Ea este o frică adaptativă care pregăteşte organismul pentru confruntarea cu necunoscutul. Ca şi frica, ea se află în slujba supravieţuirii.

Aşadar, frica este indusă de „ceea ce este”, iar anxietatea de „ceea ce gândim că ar putea fi”. Ambele aceste emoţii înrudite au rolul de a pregăti organismul pentru întâmpinarea unor primejdii reale sau imaginare.

Ce ne-am face fără o minimă stare de anxietate? Am putea rămâne pasivi şi indolenţi, descoperiţi în faţa posibilelor primejdii anticipate de mintea noastră. Seara, la culcare, de pildă, n-am mai pune deşteptătorul să sune şi am întârzia la programul de dimineaţă. Apoi, examenele, discursurile, lucrările pe care le vom prezenta şefului sau profesorului, contractele pe care le vom negocia cu clientul etc., ar risca să ne ia pe nepregătite. Ba chiar, dacă cineva din preajmă ar suferi un atac de cord, am aştepta liniştiţi să-i treacă şi nu ne-am mai grăbi să chemăm salvarea. Anxietatea este o emoţie utilă. Filosofia existenţialistă susţine chiar că fără angoasa existenţială am înceta să fim oameni. Anxietatea ţine de umanitate. Totuşi, doza contează. Nu-i bună prea puţină şi nici prea multă.

La intensitate normală, anxietatea funcţionează ca o alarmă auto. Protejează. Declanşează atunci când intruşii pătrund în maşină. În doze excesive, anxietatea se comportă ca o alarmă defectă; declanşează aiurea, când nimeni nu-i în preajmă. Astfel, anxietatea în exces dăunează ca alarmă dereglată, atunci când n-o putem opri la (tele)comandă. Declanşează prea repede, prea uşor, prea des. Începe să urle epuizant şi incontrolabil.

La intensitate normală, anxietate seamănă cu apa dintr-o reţea de irigaţii. E binevenită pentru a întâmpina seceta. Totuşi, dacă-i prea multă şi întrece măsura, revarsă peste diguri, inundă şi distruge ceea ce trebuie protejat. La fel se întâmplă şi cu anxietatea în exces; inundă, sufocă şi perturba psihicul uman. Dacă se instalează ca o stare continuă, anxietatea inventează primejdii care nu există cu adevărat. Iată un exerciţiu care sugerează acest lucru!

Antrenamentul nr. 1.

Ne temem oare de primejdii care nu-şi mai dau osteneala să existe cu adevărat?

Trainerul propune cursanţilor exersarea discursului public. Tema discursului: curajul personal de a înfrunta audienţa. Apoi, cere tuturor să închidă ochii şi îi avertizează că oratorul va fi desemnat prin aruncarea la întâmplare a unui cocoloş de hârtie sau prin atingerea cu mâna a umărului unei persoane din sală. Imediat ce o persoană va fi ţintită de cocoloşul de hârtie sau atinsă pe umăr, ea va ieşi în faţa audienţei şi, fără ezitare, va declama discursul. Trainerul se va preface că-i gata să arunce cocoloşul sau să înceapă un periplu printre cursanţi. După câteva secunde de aşteptare, va cere deschiderea simultană a ochilor. Spre posibila mirare a celor din sală, nimeni nu va fi fost scos în faţă, gata de discurs.

- Rog să ridice mâna cei care, măcar pentru o clipă, s-au temut că vor fi desemnaţi să vină în faţă pentru discurs!