Managementul Activităților de Producție

.1. Cadrul general al problemei

Procesul de producţie reprezintă transformarea obiectelor muncii (materii prime, intermediari) cu ajutorul mijloacelor de muncă (utilaje, linii de fabricaţie, instalaţii) realizată, organizată şi condusă de către oameni. Această activitate prezintă două laturi distincte:

a) procesul de muncă, acea latură a procesului de producţie ce se referă la activităţile executantului (individual sau colectiv);

b) procesul tehnologic, care reprezintă latura procesului de producţie ce se referă la transformările suferite de obiectele muncii.

O activitate constituie proces de producţie atunci când sunt prezente/implicate trei categorii de elemente:

– obiectele muncii;

– mijloacele de muncă;

– forţa de muncă.

În continuare sunt prezentate pe larg aceste aspecte.

3.2. Managementul procesului de muncă

3.2.1. Studiul muncii

Studiul muncii se referă la studiul timpilor şi al mişcărilor.

Se constituie sub forma unei colecţii de metode şi tehnici de cercetare analitică, sistematică şi critică a consumului de timp de muncă al executanţilor, în vederea stabilirii unor metode de muncă mai eficiente, îndeosebi prin simplificarea muncii.

Obiectivele preocupărilor de studiu al muncii vizează deci identificarea unor metode de muncă mai bune, caracterizate prin:

-consum mai mic de timp de lucru pe unitatea de produs;

-scăderea consumurilor specifice;

-scăderea necesarului de spaţii de producţie;

-realizarea unui ritm normal de lucru;

-evitarea accidentelor de muncă;

-eliminarea activităţilor neproductive etc.

Scopul principal îl constituie creşterea productivităţii muncii, concomitent cu uşurarea muncii executanţilor.

Abordarea din punct de vedere al studiului muncii diferă în funcţie de domeniul luat în discuţie:

-la nivelul întreprinderii, vizează eliminarea unor activităţi inutile legate de manipulare, depozitare, transport;

-la nivelul locului de muncă, se referă la eliminarea mişcărilor (operaţiilor) inutile.

Principalele caracteristicile ale studiului muncii sunt următoarele:

1. Asigură creşterea productivităţii muncii fără investiţii sau cu investiţii foarte mici (de obicei se realizează doar pe baza unor măsuri organizatorice);

2. Este o activitate sistematică ce reflectă interdependenţa între mişcări şi duratele acestora;

3. Asigură fundamentarea riguroasă a normelor de muncă;

4. Economiile realizate în procesul de muncă sunt disponibile imediat şi pe toată durata (perioada), până la shimbarea condiţiilor tehnice;

5. Este un instrument cu aplicare universală – în ateliere de producţie şi proiectare, în laboratoare, în birouri şi servicii.

În concluzie, se poate spune că studiul muncii este, de fapt, o aplicare a bunului simţ tehnic şi organizatoric în analiza şi modificarea modului de îndeplinire a sarcinilor de muncă de către executanţi.

3.2.2. Elemente de ergonomie industrială

Cele peste trei secole de activitate industrială au demonstrat că oricâte măsuri de adaptare a oamenilor la condiţiile lor de muncă s-ar lua prin orientare, selecţie şi reorientare profesională, acestea nu sunt niciodată suficiente, deoarece capacitatea de adaptare a oamenilor la mijloacele de producţie are limite biologice, antropologice şi chiar social-culturale (mentalitate, aspiraţii, specific naţional).

Odată cu abordarea umanistă a conducerii industriale au apărut acţiuni de adaptare a mijloacelor de producţie la posibilităţile şi aptitudinile oamenilor, operaţie care s-a dovedit foarte dificilă, deoarece veneau în contradicţie logica tehnică/economică şi logica unor fiinţe.

Începutul s-a făcut prin adaptarea uneltelor luându-se în consideraţie caracteristicile antropometrice. Ulterior s-a trecut la modernizarea celorlalte mijloace de producţie şi apoi a ambianţei locului de muncă, respectându-se cerinţele fiziologice şi psihologice ale oamenilor.

A apărut astfel ergonomia, care este o ştiinţă interdisciplinară ce urmăreşte realizarea unor raporturi optime între oameni, mijloace de muncă şi mediu fizic şi social; ea urmăreşte creşterea productivităţii muncii prin crearea unor condiţii bune de muncă şi reducere oboselii executanţilor.

Abordarea ergonomică urmăreşte realizarea unor condiţii de muncă pentru oameni, cât mai confortabile, prin realizarea celor mai adecvate niveluri de temperatură, iluminat, ventilaţie, zgomot, a unei ambianţe coloristice adecvate, a unor unelte şi maşini cât mai uşor de mânuit şi cât mai puţin periculoase.

Preocupările de ergonomie răspund necesităţii de a se ajunge la astfel de condiţii de muncă în care să-şi poată desfăşura activitatea fără dificultate orice om normal.

Ergonomia foloseşte noţiuni de biologie, antropometrie, psihologie, sociologie, cunoştinţe economice şi, pentru industrie, din domeniul ingineriei şi tehnologiilor specifice. Această bogăţie de informaţii permite organizatorilor să abordeze toate posibilităţile de realizare a celor mai confortabile condiţii de muncă.

3.2.3. Normarea muncii

Norma de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce trebuie să o depună un executant care are calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală, în condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate pentru efectuarea unei operaţii sau lucrări.

În norma de muncă se includ acţiunile utile ale executantului şi întreruperile reglementate (nu se includ întreruperile nereglementate şi munca neproductivă).

Normele de muncă se stabilesc pentru toate categoriile de executanţi şi se pot exprima într-o mare varietate de moduri.

Importanţa normării muncii este subliniată şi de faptul că face obiectul unor reglementări din legislaţia muncii.