Fundamente Teoretice în Exercițiile Structurate

1. Exercitii structurate: pentru ce?

De curând, în cursul reuniunii unei comisii care s-a ocupat de formarea pedagogica complementara oferita oricarui absolvent universitar care s-ar consacra învatamântului, un eminent profesor de matematica sustinea sus si tare ca se va opune întotdeauna, în modul cel mai radical, introducerii dinamicii grupurilor într-un astfel de program. Cu toate acestea, el recunostea ca însusirea metodelor de lucru în grup ar fi foarte utila studentilor. Afirmatiile nu i se pareau contradictorii.

La drept vorbind, forta ostilitatii sale fata de dinamica grupurilor trebuie sa fi fost proportionala cu ignoranta sa în domeniu. Ignoranta frecvent împartasita de altfel. Multi oameni, din diferite medii sociale, asociaza dinamica grupurilor unei specii de intruziune intolerabila si de amenintare la adresa integritatii eului lor, cu grija protejat si pastrat neschimbat pe cât posibil. Dinamica grupurilor este, în acest caz, în mod vag conceputa ca o terapie salbatica si cu siguranta traumatizanta. Totul se petrece ca si cum ea ar fi identificata cu o forma sau alta de dezvoltare personala în grup (grup de formare sau grup de întâlnire, mai ales), în timp ce nu este vorba, de fapt, decât de o parte restrânsa a sferei acoperite de dinamica grupurilor.

Asa se petrec lucrurile, cel putin în cazul Europei francofone, si exista chiar unii practicieni în relatiile umane care întretin confuzia. într-o importanta culegere de exercitii intitulata Formarea în relatiile umane, G. de Angeli si J. Hebrard propun o schema care situeaza într-un continuum principalele mijloace pedagogice utilizate, dupa cum fac mai mult sau mai putin apel la participarea activa. Si daca aceasta schema o reproduce exact pe cea pusa la punct de catre Pfeiffer si Jones, ea se îndeparteaza totusi, într-un punct care ni se pare important: ceea ce Pfeiffer si Jones numeau „intensive growth groups" este tradus pur si simplu prin „dinamica grupurilor". Pfeiffer si Jones spuneau în acest sens: „Interventia cea mai implicanta (pentru persoana) este grupul de dezvoltare personala {intensive growth group). Grupurile de dezvoltare personala exista sub diverse forme, cum ar fi consilierea, grupul T, întâlnirea si terapia. Ele se caracterizeaza printr-un înalt grad de implicare si interactiune ale participantilor. Datele care servesc instructiei provin din experiente traite si din reactii aici-si-acum ale membrilor grupului...".

Dimpotriva, de Angeli si Hebrard vorbesc despre „dinamica grupurilor ne-structurate, în care grupul este responsabil de propriul progres si de propria instruire, si în care continutul vizeaza cel mai adesea aspectul aici-si-acum al relatiilor interpersonale în grup".

Exista aici o confuzie : partea este luata drept întreg.

De altfel, se pare ca o data cu introducerea dinamicii grupurilor în Europa francofona a aparut si echivocul. Expresia „a face o dinamica de grup" sau „a face dinamica grupurilor" este

1 Textul se bazeaza pe doua articole publicate în revista „Psihologia sociala”: Exercitii structurate în dinamica grupurilor: pentru ce? - (Pierre De Visscher. 1998. Psihologia sociala, nr. 1. Polirom: Iasi). si Exercitii structurate în dinamica grupurilor: de ce? - (Janine Baiwir si Robert Delhez. 1998. Psihologia sociala, nr. 1. Polirom: Iasi).

1

folosita adeseori pentru a desemna participarea la acest tip de grup pe care îl numim grup T, grup de baza sau chiar grup de diagnostic. Se întâmpla, de altfel, ca persoanele sa se înscrie la un curs de „dinamica grupurilor" cu intentia sau iluzia ca vor participa acolo la un „training group". Or, training grup-ul, inventie postuma si accidentala a lui Lewin, raspunde unor modalitati precise si particulare: e vorba de un grup artificial si restrâns, ai carui membri se cunosc mai mult sau mai putin si care au caracteristici cât mai variate cu putinta; reuniti pentru o perioada relativ lunga (de obicei cel putin un week-end). Mediatorul multumindu-se sa-i stârneasca pe participanti la dialog sau sa-i faca sa ia cuvântul, ramânând deci receptiv la discursul si la emotiile grupului, pastrând totusi o neutralitate binevoitoare si aplicând regula abtinerii: „pe toata durata sesiunii, instructorul evita orice raport real... cu participantii luati separat sau cu grupul în ansamblul sau; tratat ca o suprafata proiectiva, el este învestit cu tot imaginarul subiacent în grup... instructorul, care s-ar lasa antrenat în raporturi interpersonale semnificative, ar fi prins în plasele imaginarului pe care grupul le-a aruncat asupra lui si, în loc sa le analizeze si sa le controleze printr-un schimb de cuvinte, ar trai în actiunile sale fantasmele grupului sau propriile sale fantasme (acting out)"].