Extras din curs
CAPITOLUL I
EVOLUŢIA MANAGEMENTULUI
Cunoscut mai ales sub forma englezească to manage termen care înseamnă a administra, a organiza, a conduce.
Tot englezii au format termenele manager şi management, care traduse înseamnă conducător, respectiv conducere.
În Anglia, Peterson defineşte managementul ca o interacţiune a trei funcţii de bază: exercitarea actului decizional, coordonarea diferitelor sectoare ale intreprinderii în sensul armonizării activităţilor de ansamblu şi asigurarea fluxului informaţional care să ofere totalitatea informaţiilor necesare realizării obiectivelor pe care intreprinderea şi le-a propus.
În ţara noastră termenul de management a pătruns în ştiinţa conducerii abia după anul 1965 odată cu promovarea unor noi idei politice.
După Petrescu (1993) managementul este ansamblul activităţilor, metodelor, tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, administrării şi organizării intreprinderii şi vizează ca prin adoptarea deciziilor optime în proiectarea şi reglarea proceselor microeconomice să antreneze întregul colectiv de salariaţi pentru a întreprinde şi a lucra cât mai profitabil, pentru a organiza schimbări capabile să asigure unităţii un viitor trainic şi eficace pe plan economic şi social.
1.1. Etapele dezvoltării managementului
a) Etapa managementului empiric – de la începuturi până spre sfârşitul secolului al – XIX – lea;
b) Etapa de debut a managementului ştiinţific – cuprinde perioada de la începutul secolului XX şi până în preajma celui de-al doilea război mondial.
În această perioadă cei mai importanţi contribuabili la dezvoltarea managementului ca ştiinţă au fost doi cercetători şi anume americanul Frederick Taylor şi francezul Henry Feyol.
Conform teoriei lui Taylor principalul component al managementului este factorul uman, muncitorul care trebuie să i se asigure condiţiile optime pentru desfăşurarea activităţii.
În acest sens autorul recomandă patru principii de bază ale managementului:
- organizarea fiecărui loc de muncă şi tratarea acestuia ca o entitate separată cu particularităţile specifice;
- selecţionarea cu grijă a lucrătorilor în aşa fel încât însuşirile muncitorilor să corespundă cerinţelor fiecărui loc de muncă;
- pregătirea corespunzătoare a muncitorilor şi stimularea lor conform cu rezultatele obţinute de fiecare în parte;
- planificarea atentă a activităţii muncitorilor la locul de muncă şi sprijinirea acestora în rezolvarea problemelor ce se ivesc în activitatea lor.
c) Etapa managementului ştiinţific – între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi finele deceniului şapte;
d) Etapa managementului operaţional – în curs de desfăşurare, bazat pe tehnica electronică de calcul.
1.2. Evoluţia managementului în România
Pionerii managementului autohton sunt Ion Ionescu de la Brad (1818 – 1891), D.P. Martian (1829 – 1865), P.S. Aurelian (1833 – 1909), A.D. Xenopol (1847 – 1920), V. Madgearu (1887 – 1940), P. Negulescu (1847 – 1946), V. Săulescu (1891 – 1977).
Economistul V. Madgearu stabileşte relaţiile de interdependenţă dintre management, sub aspectul scopului, şi intreprinderea de producţie, considerată veriga managerială de bază.
Cel mai puternic curent de dezvoltare, a fost în perioada activităţii lui P. Negulescu care a stabilit normele de recrutare a personalului, inclusiv managerial, bazate pe principiile selecţiei psihologice, regulile de promovare a personalului în raport de merite şi vechimea în muncă şi a militat pentru depolitizarea activităţii administrative.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Management.DOC