Management Financiar

INTRODUCERE

Activităţile desfăşurate de manageri într-o companie presupun luarea unui număr impresionant de decizii. Acestea pot fi decizii de rutină, ce se iau în mod frecvent şi care nu necesită un volum impresionant de informaţii sau pot fi decizii foarte importante pentru organizaţie, care necesită aptitudini şi cunoştinţe deosebite din partea managerilor.

Orice companie poate fi privită ca o sumă de proiecte de investiţii, unele implementate în trecut, altele realizate recent, cele mai multe încadrându-se într-o anumită strategie urmărită de companie. Locul conferit investiţiilor determină ca cea mai importantă decizie, datorită implicaţiilor sale asupra existenţei şi dezvoltării unei companii, să o reprezinte decizia de investiţie.

Una din laturile managementului financiar este asigurarea companiilor cu capital atât la începutul activităţii cât şi pe parcursul desfăşurării acesteia în vederea realizării obiectului de activitate şi a obţinerii unor rezultate favorabile. Finanţarea cu capital se face în funcţie de costul surselor de finanţare care vor asigura o finanţare optimă. Capitalurile proprii de care pot dispune companiile nu sunt suficiente pentru finanţarea variaţiilor specifice activităţilor de exploatare, susţinerii modernizării şi extinderii capacităţilor de producţie. Finanţarea prin capitaluri împrumutate şi prin alte resurse de mai mică amploare constituie variantele avute în vedere de managerii companiilor în procesul de optimizare a deciziilor de finanţare.

Utilizarea oricăror resurse implică anumite costuri proporţionale cu preţul lor. Nici capitalul nu face excepţie de la această regulă. Sarcina managerului financiar este tocmai de a structura de aşa manieră sursele de capital, încât să satisfacă nevoile de capital cu cheltuieli minime. Costul capitalului poate fi calculat pentru fiecare sursă de finanţare, utilizându-se diferite metode şi modele de calcul. De asemenea, se poate calcula costul mediu ponderat pentru toate sursele de finanţare, adoptându-se o optică pe termen lung.

Pentru a determina deci structura optimă a capitalului, managerul trebuie să cuantifice, pentru început costul fiecăreia dintre resursele de care dispune, atât cele proprii cât şi cele împrumutate, iar apoi să formeze acea combinaţie a acestora care minimizează costul global (costul mediu ponderat al capitalului). Determinarea acestui cost minim este imperios necesară deoarece el constituie cel mai important element care se ia în calcul în cadrul analizei oportunităţilor investiţionale.

CAPITOLUL I

DECIZIA DE INVESTIȚII ÎN MEDIU CERT

Noţiunea de investiţie definește o categorie financiară pe cât de complexă, pe atât de controversată. La prima vedere, investiţia reprezintă o operaţiune de modificare și de creștere a patrimoniului iniţial însă, la o analiză mai profundă, investiţia reprezintă o alocare a capitalurilor economisite, cu scop profitabil, care să majoreze valoarea capitalurilor investite.

În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani, prezentă și certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile. Din punct de vedere al politicii generale a unei companii, putem distinge două categorii de investiţii, fiecare dintre ele fiind rezultatul unei anumite strategii de dezvoltare: investiţii interne și investiţii externe.

Investiţiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de active corporale și necorporale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri) pentru dezvoltarea și perfecţionarea procesului de producţie și de distribuţie al bunurilor și serviciilor companiei. Motivaţia realizării acestor investiţii de creștere internă rezidă într-o strategie de specializare a producţiei și de consolidare/extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor și serviciilor sale.

Investiţiile externe constau în plasamente de capital pentru creșterea participării financiare la formarea capitalurilor altor companii. Strategia care animă promovarea unor investiţii de creștere externă este diversificarea activităţii, în acest fel fructificându-se avantajele ce se scontează a se obţine în acest gen de investiţii: avantaje de sinergie, de economie la scară, de atingere a „taliei” optime.

În concluzie, investiţia reprezintă o alocare permanentă (pe o durată determinată) de capitaluri, în achiziţia de active fizice sau financiare, care să permită desfășurarea unor activităţi rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate corespunzătoare riscurilor asumate. Principalul risc asumat este alocarea azi a unui capital economisit, în speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de trezorerie, pe durata de viaţă economică a investiţiei. În ipoteza unui mediu economic cert, fluxurile viitoare de venituri sunt presupuse a fi cunoscute și stabile.

1.1 Sistemul de ipoteze implicite şi fundamentarea deciziei

de investire

Într-un mediu economico-social determinist se presupune cunoașterea a priori și certă a ratei dobânzii și a fluxurilor monetare viitoare ale proiectelor de investiţii. Variaţiile posibile ale ratei dobânzii, ale ratei inflaţiei și riscul de activitate economică, respectiv de atingere a unor rentabilităţi nesperate sau a pragului de rentabilitate sau de a deveni insolvabilă și de a intra în faliment nu sunt luate în calculul de fundamentare al eficienţei investiţiilor în mediu cert Ipoteza este foarte restrictivă și fără șanse de a se confirma în practica economică. De aceea, fundamentarea deciziei de investiţii în mediu cert are mai mult un caracter teoretic, de înţelegere a instrumentelor esenţiale de evaluare și selecţie a proiectelor de investiţii. În primul rând este vorba despre utilizarea calculului actuarial în a selecţiona proiectele de investiţii care maximizează averea investitorilor de capital (acţionari și creditori) și deci maximizează valoarea companiei. Conceptele de rată a dobânzii, ca rată de rentabilitate fără risc (Rf) și de valoare actuală netă (VAN) sunt deci în centrul analizei în mediul cert.