Politica de Îndatorare a Întreprinderii

1.1 Conceptul de politica financiara a întreprinderii

Politica financiara poate fi abordata la nivel macroeconomic- politica financiara a statului si la nivel microeconomic, adica la nivelul întreprinderilor, institutiilor publice si private si chiar a întreprinzatorilor individuali.

La nivel macroeconomic, politica financiara este o parte integranta a politicii generale a statului, actionând permanent asupra procesului de formare si repartizare a fondurilor astfel încât, pe de o parte sa se obtina veniturile necesare statului, iar pe de alta parte sa se realizeze anumite obiective de strategie a dezvoltarii economice. Prin modul cum se înfaptuieste, prin dimensiunile si destinatia fondurilor constituie, ca si prin obiectivele pe care le urmareste în mod sistematic, politica financiara influenteaza celelalte faze ale reproductiei sociale: productia, schimbul si consumul.

La nivel microeconomic, respectiv la nivelul agentilor economici, deciziile de politica financiara se sprijina pe structura financiara a societatilor în functiune, pe obiectivele de rentabilitate si crestere, având în vedere si riscurile posibile. Politica financiara reprezinta o componenta a politicii generale a întreprinderii, având o importanta deosebita asupra cointeresarii, repartizarii si folosirii fondurilor, în vederea realizarii programelor economice curente si de dezvoltare, a cresterii eficientei ciclurilor de exploatare si de investitii si a întregii activitati. Între politica economica generala si cea financiara exista strânse legaturi.

Principalele obiective ale politicii financiare vizeaza alegerea unui ritm de crestere a capitalului economic si a modalitatilor de finantare ale acestei cresteri, pentru ca o asemenea alegere guverneaza sporirea capitalului financiar si gradul de autonomie al întreprinderii . Alegerea modalitatilor de finantare depinde de obiectivele întreprinderii si de mediul în care îsi desfasoara activitatea, fiind influentata, de asemenea, de relatiile de putere din cadrul unitatii.

Elaborarea unei politici financiare priveste dimensionarea nevoilor de finantare pentru un interval de timp, alegerea unei variante de îndatorare adica a unei modalitati de finantare prin fonduri proprii sau credite, precum si raportul între nevoile finantate pe termen scurt sau pe termen lung.

Scopul oricarui agent economic este de a obtine profit, al carui nivel este în functie de cresterea capitalului financiar, capital ce exprima avutia actionarilor sau asociatiilor. Pentru aceasta întreprinderea încearca sa-si maximizeze capitalul economic prin dubla decizie de investitie si de finantare. Cresterea capitalului impune aprecierea costului finantarii si a proportiei dintre capitalurile proprii si cele împrumutate. Costul diferitelor surse de finantare ofera posibilitate managerului financiar de a selecta investitiile si izvoarele de acoperire financiara a acestora. Costul capitalului se poate reduce prin optimizarea raportului dintre diverse surse si printr-o folosire judicioasa a împrumuturilor. Depasirea unui anumit prag al îndatorarii sporeste costul total al capitalului, diminueaza autonomia financiara a întreprinderii si sporeste pericolul aparitiei situatiei de insolvabilitate.

Pentru a evita aceste consecinte negative trebuie ca întreprinderea sa nu investeasca decât în proiecte cu o rentabilitate superioara costului capitalului.

O decizie fundamentala de politica financiara se refera la alegerea mijloacelor de finantare, care consta în determinarea pe de o parte, a volumului finantarii externe, în comparatie cu finantarea interna, iar pe de alta parte, în alegerea compozitiei finantarii externe: capital propriu sau împrumutat. Finantarea interna este de fapt o autofinantare, care împreuna cu capitalul social existent formeaza capitalul propriu. Resursele financiare interne constituite prin autofinantare provin nu numai din profit, ci si din amortizare, iar un aspect al politicii financiare îl reprezinta si accelerarea acesteia, accelerare care întârzie impozitarea beneficiului, asigurând recuperarea rapida a capitalurilor investite. Cautarea autofinantarii maxime îndeamna întreprinderea sa gaseasca marja cea mai ridicata a beneficiului, cheltuielile cele mai mici si sa distribuie dividende minime, cu mentiunea ca toate întâmpina obstacole din partea consumatorilor, salariatilor si actionarilor .

Managerul financiar dimensioneaza mai întâi necesarul de finantat si apoi decide atât asupra partii care va fi finantata din capitalul permanent si partea care va fi finantata din credite pe termen scurt, cât si asupra proportiei optime dintre fondurile proprii si cele împrumutate. Politica de îndatorare a întreprinderii are la baza decizia acesteia în legatura cu alegerea raportului între datorii si capitaluri proprii. În situatia în care apeleaza la împrumuturi, întreprinderile trebuie sa tina seama de costul îndatorarii, posibilitatea si capacitatea de a se îndatora. Costul îndatorarii creste odata cu sporirea volumului de credite. Capacitatea de a se împrumuta depinde de conditiile de mentinere a unui echilibru între datorii si capitalul propriu, cunoscând ca sporirea creditelor fata de fondurile proprii au ca efect marirea riscului de insolvabilitate. În acelasi timp, trebuie ca firma sa dispuna de capacitatea de rambursare la scadenta, ceea ce înseamna ca autofinantarea sa fie corespunzatoare.