Management Financiar Bancar

Capitolul 1. Decizia de finanţare

Decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime în privinţa finanţării şi a investiţiilor. Importanta deciziei financiare derivă din faptul că obiectivul oricărei decizii luate la nivelul unei întreprinderi, are un caracter financiar care constă în special, în sporirea rentabilităţii, a profitabilităţii pe produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea unei permanente stări de lichiditate şi evitarea riscului, aspecte care aşează întreprinderea pe poziţie de lider pe piaţă.

Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investiţii. Dacă în abordarea neoclasică a teoriei managementului financiar internaţional, decizia de finanţare nu adaugă valoare întreprinderii, în varianta existenţei unei pieţe imperfecte a aceleiaşi teorii, se argumentează că există posibilitatea creării de valoare suplimentară pentru întreprindere prin însăşi decizia de finanţare, prin modul în care sunt procurate fondurile şi prin adoptarea altor decizii financiare de suport în acest sens.

Astfel, datorită unor asimetrii de tratament fiscal al veniturilor generate de capitalul acţionarilor şi creditorilor, decizia de finanţare dar şi cea de dividend pot influenţa valoarea întreprinderii şi a investiţiilor ei. Foarte importantă devine astfel posibilitatea obţinerii unei astfel de plusvalori precum şi identificarea riscurilor implicate.

În general, structura financiară a capitalurilor proprii interne şi externe şi a capitalurilor împrumutate determină economii fiscale pe măsura creşterii ratei îndatorării. Teorii mai noi în finanţe (cea de semnal şi cea de agent) argumentează că îndatorarea, cumpărarea de acţiuni noi de către manageri etc. sunt incitante pentru performanţa întreprinderii şi conduc la creşterea valorii acesteia.

Chiar dacă valoarea suplimentară obţinută prin exploatarea imperfecţiunilor de pe pieţele financiare este mai curând un bonus aferent deciziei de finanţare decât un obiectiv primordial pentru întreprindere, putem spune despre această nouă trăsătură distinctivă unică a întreprinderii că valoarea se creează atât prin decizii investiţionale, cât şi prin decizii de finanţare.

La nivel internaţional, deciziile privind procurarea capitalului investiţional se reflectă pe termen lung în eficienţa şi competitivitatea activităţii întreprinderilor. Datorită importanţei acestor decizii, ele sunt înglobate în strategia internaţională a capitalului, mai exact în strategia globală de finanţare a întreprinderilor.

De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect finanţarea adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele de rentabilitate, de creştere şi de risc. După determinarea nevoilor de finanţare stabile ale întreprinderii se decide partea care va fi finanţată prin capitaluri permanente precum şi politica de îndatorare, adică repartiţia între fonduri proprii şi datorii.

Decizia de finanţare reprezintă astfel opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi, fie în participaţie. Actul de decizie asupra finanţării aparţine întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.

În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi disponibilităţile acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras etc.

Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare parte asumată de conducerea întreprinderii şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri (acţionarii şi împrumutătorii întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii de capital este acelaşi: maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii. Această valoare va fi apoi proporţional partajată între acţionari şi împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare se fixează şi remunerarea managerilor. În această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii.

Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiţiei lor la o rentabilitate superioară oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa financiară. În felul acesta ei obţin o creştere a valorii lor finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piaţa financiară. Managerii întreprinderilor, acţionând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii sunt nevoiţi să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va duce la creşterea valorii acesteia.

Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a creşte ponderea investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în mod practic, printr-o creştere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obţinute la un cost mai mic decât capitalurile proprii.

În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea structurii financiare a întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea autofinanţării. Criteriul principal de selecţie al surselor de finanţare îl reprezintă costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul criteriu care trebuie luat în considerare, managerii trebuind să ia în calcul şi alte criterii cum ar fi rentabilitatea financiară, capacitatea de îndatorare, criteriul plăţilor reale, excedentele previzionale ale fluxului de lichidităţi, destinaţia resurselor în alegerea structurii financiare etc.

În general, investiţiile de capital sunt finanţate cu preponderenţă din următoarele surse: emisiune de acţiuni, împrumuturi pe termen mediu şi lung şi finanţare interne prin reinvestirea profitului obţinut. Mai există şi alte surse pe termen mediu şi lung – importantă fiind finanţarea nerambursabilă – însă cele trei menţionate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finanţare diferă în funcţie de modul de emitere, de obligaţiile pe care le implică din partea întreprinderii, de modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar şi de riscurile pe care le implică.

În concluzie, în condiţiile economiei de piaţă, finanţarea investiţiilor are drept surse următoarele: fondul de amortizare în cazul investiţiilor de înlocuire şi o parte din venitul obţinut de întreprinderi, în cazul investiţiilor de dezvoltare (investiţii nete), creditele bancare, de la instituţii şi/sau organisme internaţionale specializate din cadrul pieţei de capital, pentru investiţii de dezvoltare sau investiţii noi. În procesul general de finanţare a activităţii economice, participă şi piaţa de capital deşi importanţa acestei pieţe a crescut, ea nu a jucat în general un rol central în sistemul financiar. În multe ţări, politicile de dezvoltare au pus accent pe intervenţia guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi credinţa că dezvoltarea justifică împrumuturile.

Piaţa de capital, în cadrul unei evoluţii economice normale, oferă condiţii avantajoase solicitanţilor de fonduri pentru investiţii. Mecanismul cererii şi ofertei de capital se realizează în două modalităţi:

• prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri - finanţare indirectă;

• prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară finanţare directă.