Management și Marketing Public

Obiective generale:

1. Definirea noţiunii de sector public

2. Prezentarea caracteristicilor principale ale domeniului public

3. Clasificarea bunurilor: bunurile publice

4. Definirea serviciilor publice

5. Prezentarea diferenţelor specifice dintre sectorul public şi sectorul privat

6. Definirea noţiunii de management şi management public

7. Definirea deciziei

8. Prezentarea mecanismelor deciziei

9. Identificarea tipologiilor decizionale

10. Prezentarea abordărilor managerială / politică / juridică / mixtă ale deciziei

TEMA 1. SECTORUL PUBLIC: Delimitări conceptuale

Contrar cu ceea ce pretind unii specialişti, managementul organizaţiilor publice nu este identic cu managementul organizaţiilor private. Există un ansamblu de principii, de norme şi de aşteptări care disting organizaţiile publice de cele private. A dori să reduci managementul organizaţiilor publice la o simplă transpunere a regulilor managementului organizaţiilor private înseamnă să neglijezi misiunile fundamentale şi specifice ale organizaţiilor publice . Legitimitatea sectorului public presupune abordarea a două mari teme:

1. cea care vizează distincţia public/privat şi;

2. cea care vizează funcţionarea şi impactul sectorului public.

A. Legitimitatea sectorului public

Această problemă abordată din diferite puncte de vedere ale politologilor, economiştilor, juriştilor, evidenţiază fundamentele construc¬ţiei sferei publice, pe de o parte, şi rolul statului în societate, pe de altă parte. Aspectul legitimităţii este frecvent abordat de către „evaluatori“, fiind legat de teoria sistemelor sociale, legitimitatea autorităţii şi a deciziilor în sistemul administraţiei publice .

(1) Existenţa sectorului public

Teoriile economice au contribuit la dezvoltarea conceptelor şi fundamentelor structurilor publice; Adam Smith atribuia mai multe sarcini conducătorului. Acestea sunt frecvent puse în discuţie: apărarea, justiţia, lucrările publice, educaţia, ceea ce ne conduce să gândim că liberalismul lui Smith este temperat. În lucrarea „Întreprinderile publice de astăzi“, Voisin susţine că teoria economică „standard“ justifică recurgerea la întreprinderile publice datorită eşecurilor de piaţă şi datorită posibilităţii pe care ele o oferă, de a creşte prosperitatea coletivităţii. Concluziile intervenţioniştilor (de inspiraţie mai mult sau mai puţin keynesiană) reţin logica instrumentală a intervenţiei publice şi o pun în serviciul politicii economice.

Mulţi economişti îşi pun întrebarea: pentru ce anumite bunuri nu pot fi produse de sectorul privat? În special concepţiile economice neoclasice răspund la această întrebare prin evidenţierea anumitor caracteristici ale acestor bunuri: ele nu sunt adaptabile datorită caracterului lor indivizibil sau pentru că nu pot fi consumate în întregime, tehnologiile lor corespund randamentelor nedescrescătoare .

Prin convenţie, economia este împărţită în sector privat şi sector public. Unii autori consideră că sectorul public „furnizează serviciile (şi în unele cazuri şi bunurile) a căror extindere şi varietate sunt determinate nu prin exprimarea directă a dorinţelor consumatorilor, ci prin decizia organismelor guvernamentale, adică, într-o democraţie, prin reprezentanţii cetăţenilor“ (Hicks, 1958, p.1.).

Această definiţie nu cuprinde întreaga extindere a activităţii sectorului public, dar conţine elementele-cheie, în sensul că sectorul public reprezintă mai degrabă rezultatul deciziei publice, politice decât al proceselor de piaţă. Guvernele sunt bazate pe comandă – ele pot forţa oamenii să respecte aceasta, în timp ce pieţele sunt voluntare.

În prezent, sunt evidenţiate patru concepţii : concepţia birocratică tradiţională, concepţia liberală, concepţia juridică şi concepţia modernistă.

• Concepţia birocratică tradiţională constă în promovarea existenţei unui sector public, pentru a răspunde direct nevoilor sociale ale populaţiei. Această concepţie foloseşte fundamentul valorilor „serviciului public“ şi apără garanţiile funcţionarilor.

• Concepţia liberală care pune în evidenţă necesitatea delegării activităţilor publice şi limitarea rolului statului privind controlul şi reglarea unor activităţi .

Există mai multe grade pe scara acestui liberalism. Adepţii extremelor consideră că statul nu trebuie să intervină decât pentru a arbitra sau pentru a constrânge, când relaţiile şi contractele interindividuale sau inter-organizaţionale nu funcţionează. Argumentele concepţiei liberale sunt, pe de o parte, delimitarea proprietăţii de stat de ineficacitate şi, pe de altă parte, nevoia de libertate a cetăţeanului în faţa riscurilor puterii excesive a agenţilor publici.

• Concepţia juridică insistă asupra statului de drept, punând în evidenţă primordialitatea dreptului ca sursă incontestabilă a alegerilor şi a modalităţii de funcţionare a organismelor publice, vizând dezvoltarea valorilor unui funcţionar „neutru şi imparţial“.

• Concepţia modernistă pune accentul pe interes şi pe principiile existente, îmbunătăţindu-le, pentru a le adapta unui context în evoluţie. Această concepţie de dată recentă este mai mult administrativă, fiind dezvoltată de sociologii şi managerii promotori ai managementului public.

Deşi sectoarele privat şi public sunt de obicei văzute separat, structurarea economiei în două sectoare exclusive poate fi artificială (Mc Craw, 1986) şi există foarte multe interacţiuni între cele două sectoare, astfel încât stabilirea unei stricte dihotomii ar putea fi mai degrabă greşită.

S-ar putea afirma că economia capitalistă modernă este „un sistem combinat profund, în care forţele sectorului public şi privat interacţionează şi sistemul economic „nu este nici public, nici privat, dar implică un mix al celor două sectoare“ (Musgrave şi Musgrave, 1989, p. 4).

Sectorul privat se bazează pe rolul guvernului pentru asigurarea infrastructurii şi legislaţiei, fără de care pieţele nu ar putea funcţiona.