Managementul producției

Capitolul 1

INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL OPERAŢIONAL AL

PRODUCŢIEI

1.1. Sistemul managementului operaţional al producţiei

O direcţie importantă de perfecţionare a managementului actual este intensificarea

componentei operaţionale a muncii de previziune, organizare, coordonare, antrenare şi

control în cadrul unităţilor economice.

În acest mod, se realizează reducerea ciclului de informare – decizie – acţiune -

control şi evaluare complexă a rezultatelor de către liderii unităţilor economice.

Operaţionalizarea muncii de management, în spaţiul organizării procesuale, se poate

realiza prin instituirea conducerii la nivelul tuturor funcţiilor şi activităţilor desfăşurate în

întreprinderile industriale. Astfel, în oricare unitate industrială se poate identifica:

• managementul operaţional al cercetării-dezvoltării;

• managementul operaţional al producţiei;

• managemetnul operaţional al activităţilor comerciale;

• managementul opraţional al activităţilor financiar-contabile;

• managementul operaţional al activităţii de personal.

Fundamentarea managementului operaţional se realizează prin managementul tactic şi

cel strategic, care asigură îndeplinirea obiectivelor unităţii în condiţii de eficienţă economică.

Managementul operaţional al producţiei, ca o componentă a managementului

întreprinderilor, reprezintă un proces de stabilire conştientă şi de atingere a obiectivelor

derivate cu ajutorul a cinci funcţii manageriale utilizând în mod eficient resursele

informaţionale, umane, materiale şi financiare.

În sistemul activităţilor de producţie un loc central îl ocupă fabricaţia (execuţia)

produselor. Arborele motor al fabricaţiei care asigură şi managementul operaţional al

principalelor activităţi productive de bază, este programarea, pregătirea şi urmărirea

producţiei.

Ca domeniu distinct al unităţilor în special industriale, managementul operaţional al

producţiei se poate analiza prin:

a) componentele sistemului;

b) variabilele sistemului;

c) obiectivele sistemului.

a) Componentele sistemului se grupează în cadrul a trei subsisteme, şi anume:

elaborarea programelor de producţie, lansarea în fabricaţie şi controlul îndeplinirii

programelor de producţie.

b) Variabilele sistemului se clasifică: variabile de intrare, de ieşire, perturbatoare şi

de comandă.

1) Variabilele de intrare provin din majoritatea activităţilor desfăşurate în

întreprinderea industrială dar în primul rând din desfacere, pregătire tehnică şi materialorganizatorică,

aprovizionare, personal, control tehnic de calitate. Astfel, prin activitatea de

desfacere, se oferă informaţii cu prvire la produsele contractate, cantitatea şi termenul de

livrare.

Activitatea de pregătire tehnică (constructivă şi tehnologică) asigură informaţii ca:

fazele şi durata de pregătire şi execuţie pe produs, structura produsului, articolele

componente, operaţiile tehnologice şi înlăţuirea lor, timpul normat pentru execuţia fiecăruia

articol-operaţie, consumurile specifice de materiale pe articole etc.

Activitatea de aprovizionare oferă informaţii de tipul: stocuri de materiale, posibilităţi

de aprovizionare cu materii prime şi altele;

2) Variabilele de ieşire se concretizează în informaţii cu privire la cantităţile de

produs executate pe intervale reduse de timp şi subunităţi structurale de fabricaţie, cantităţii

de materii prime necesare îndeplinirii programelor de producţie, abateri de la tehnologia

stabilită, opririle utilajelor pe cauze etc.

3) Variabilele perturbatoare, cu o acţiune constantă asupra sistemului de management

operaţional al producţiei sunt: modificarea sau decalarea termenelor de livrare, cereri

suplimentare de produse lansate în fabricaţie, renunţarea la unele produse, căderi ale

utilajelor, absenţa personalului şi altele.

4) Variabilele de comandă reprezintă complexul de decizii operative, fundamentate de

managementul operaţional al compartimentului de producţie, care au ca scop menţinerea

funcţionalităţii sistemului, în condiţii de eficienţă economică.

c) Obiectivele sistemului se pot structura în: obiectivul fundamental, obiectivul

principal, obiective derivate şi obiectivul corolar.

1) Obiectivul fundamental îl constituie îndeplinirea programelor producţiei fizice din

punct de vedere al termenelor de livrare, cantităţilor şi structurilor sortimentale contractate.

2) Obiectivul principal presupune asigurarea ritmicităţii fabricaţiei. Managementul

proceselor de producţie trebuie să asigure o egalitate între cheltuielile de timp de muncă şi

disponibil, la nivelul tuturor verigilor structurale de fabricaţie, pe intervale reduse de timp.

3) Obiectivele derivate se pot concretiza în degrevarea managementului operaţional

al unităţii de munca de rutină la nivel de “articol” şi stabilirea previzională a cauzelor care pot

conduce la nerealizarea programelor de producţie.

4) Obiectivul corolar este reducerea cheltuielilor de producţie şi asigurarea alităţii

produselor, prin folosirea normativelor în toate fazele procesului de management şi alegerea

variantei de program cea mai eficientă.

Conceptul modern de management operaţional al producţiei contribuie la realizarea

proporţionalităţii prezentate prin îmbinarea componentelor discrete într-o asemenea măsură

încât întregul proces de fabricaţie să poată fi considerat ca un proces cu caracter continuu. O

asemenea cerinţă se asigură prin creştera mărimii loturilor, prin specializarea producţiei, prin

tipizare şi unificare, prin introducerea tehnologiilor de grup care să asigure

interschimbabilitatea operaţională cu cea funcţională a produselor. Alte căi de asigurare a

ritmicităţii prin intermediul managementului operaţional al producţiei sunt: impunerea

termenelor de aprovizionare potrivit programelor de producţie, declanşarea fabricaţiei la

termenele fundamentate prin programe operative, coordonarea mişcării produselor între

locurile de muncă şi actualizarea permanentă a programelor de producţie.

Practica economică arată că îndeplinirea obiectivelor prezentate, presupune folosirea

raţională a resurselor de producţie şi anume:

• folosirea eficientă a capacităţilor de producţie;

• utilizarea maximă a bazei de materii prime;

• folosirea superioară a forţei de muncă.

Folosirea eficientă a capacităţilor de producţeie se poate obţine prin adoptarea celui

mai eficient număr al schimburilor, prin repartizarea sarcinilor de producţie la nivelul

utilajelor cu randamentul cel mai ridicat şi cheltuielile de funcţionare cele mai reduse.

Utilizarea maximă a bazei de materii prime se asigură prin subsistemul de lansare în

fabricaţie, care constituie un prim punct de control preventiv al utilizării resurselor, eliminând

posibilitatea ca acestea să urmeze o distincţie neraţională. Dimensionarea riguroasă a

stocurilor de materii prime şi semifabricate, prin intermediul ordonanţării defintie în mod

larg, astfel ca pierderile din imobilizarea mijloacelor circulante să fie minime, fără a afecta

continuitatea procesului de producţie, constituie o modalitate importantă de utilizare a bazei

de materii prime.

Folosirea superioară a forţei de muncă se obţine prin afectarea sarcinilor de producţie

la nivelul executanţilor direcţi care au calificarea corespunzătoare pentru realizarea unei

productivităţi maxime.