Extras din curs

Integrarea economică interstatală, care a debutat în perioada postbelică, constituie un proces contemporan care a cuprins ţări din toate colţurile lumii. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană. Edificarea Uniunii Europene se înscrie ca una dintre caracteristicile majore ale evoluţiei economies mondiale.

Piaţa unică europeană, ce apare ca o reflectare a înscrierii pe coordonatele unei faze superioare a procesului respectiv de integrare, a devenit tot mai atractivă pentru întreprinzătorii din spaţiul comunitar şi din afara acestuia, prin oportunităţile deosebite pe care le oferă, sub aspectul amploarei şi varietăţii tranzacţiilor, precum şi al dinamismului lor. Constituirea unei pieţe unice a transformat această zonă în cea mai importantă piaţă pe plan mondial.

1.1. De la ideea unităţii europene la Piaţa unică europeană

Un vechi şi frumos vis al europenilor a devenit o realitate a zilelor noastre: o uniune de state europene integrate economic, în cadrul căreia componentele naţionale „nu mai sunt semnificativ separate prin frontierele economice, ci funcţionează interdependent..., într-un ansamblu funcţional mai cuprinzător”. Un asemenea cadru a asigurat ţărilor comunitare şi cetăţenilor lor dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, promovarea progresului economic şi social.

Procesul de integrare europeană are adănci rădăcini istorice. Astfet, încă din secolul al XIV-lea s-a propus, de către Pierre Dubois, crearea unei federaţii europene, iar în secolul al XVII-lea au fost elaborate chiar proiecte de tratate pentru crearea unei federaţii europene; în acelaşi secol, William Perry propunea crearea unor instituţii europene. La finele secolului al XIX-lea au existat, de asemenea, unele propuneri pentru demararea unui proces de federalizare, iar sistemul napoleonian continental urmărea liberalizarea schimburilor comerciale la scară europeană paralel cu gradul mai ridicat de armonizare a standardelor legislative a practicilor economice.

Fiind un putemic susţinător al unităţii economice şi politice europene, cunoscutul scriitor francez Victor Hugo a emis încă din 1849 ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Mai apoi, in secolul XX, această idee a fost tot mai ferm avansată susţinută de importante personalităţi ale vremii, atât în perioada interbelică - cum este cazul aristocratului de origine cehă Coudenhove - Kalergi, iniţiator, în 1923, al „Mişcării paneuropene” şi al cunoscutului om politic francez Aristide Briant, care a avut, de fapt, prima iniţiativă oficială, în 1929, în direcţia Uniunii Europene -, cât mai ales dupe al doilea război mondial. Abia după această conflagraţie mondială s-a concretizat ideea de Europa unită, având la bază dorinţa de a menţine pacea pe continent.

Faţă de începuturile sale, când viza un proces cu pronunţată patină politică ¬ideologică, ideea de integrare a început tot mai mult sä fie ghidată de „minuţioase calcule economice care să scoată în evidenţă, distinct şi plenar, costurile şi beneficiile acestui proces”. În 1944 a fost lansat un proces modern de integrare economică regională, prin crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, care nu a avut, însă, până în 1948 un impact sesizabil supra schimbării filozofiei economice.

În 1946, ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, un vizionar al efectelor benefice ale formării familiei europene, al necesităţii de a construi „un fel de State Unite ale Europei” iar, câţiva ani mai târziu, un alt mare om politic occidental, generalul Charles de Gaulle, întrevedea o Europă „de la Atlantic la Urali”.

În condiţiile în care Europa ajunsese să fie efectiv scindată în două, acelaşi om politic, mult mai realist susţinea necesitatea unei Europe occidentale unite, puternice care să poată exista prin ea însăşi. „Europa occidentală alesese calea unităţii grin integrare economică şi politică interstatală”.

Cel ce a formulat, în 1949, ideea creării pieţei unice europene a fost francezul Jean Monet, idee pusă în acţiune prin planul Schuman. Astfel, momentul de începere a construcţiei Europei contemporane este considerat a fi ziua 9 mai, când Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propunea, printr-o declaraţie istorică, punerea în comun a resurselor de cărbune şi oţel ale Franţei şi Germaniei (de vest) – semnificând, în fapt, o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului –, prin crearea unei

organizaţii deschise participării altor state europene. Drept urmare, a luat naştere, în

1952, Comunitatea Europeană a Carbunelui şi Oţelului incluzând Franţa, Germania de vest şi ţările Benelux. Pornită doar de la o astfel de comunitate „pilot” - aflată sub preşedenţia francezului Jean Monet –, integrarea europeană a prins treptat aripi şi, în anul 1957, prin Tratatul de la Roma, s-au pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE), viitoarea Piaţă comună, la care a aderat şi Italia. Obiectivul principal al CEE era acela de creare a unei pieţe comune, care să asigure libera circulaţie în interiorul său a bunurilori şi serviciilor, capitalurilori şi persoanelor.