Pedagogie

1.1 Pedagogie. Noţiuni introductive.

Etimologic, termenul „pedagogie” provine din cuvintele greceşti pais, paidos(copil) şi agoge(acţiunea de a conduce), din combinarea celor două concepte se obţine paidagogus, desemnându-se persoana care conducea copilul la şcoală. În timp, termenul de pedagogie desemna ansamblul preocupărilor cu privire la problematica fenomenelor educaţional.

Pedagogia ca ştiinţa, se consideră că a parcurs două etape principale (V. Chiş, C. Stan, 2004):

a) reflectarea în conştiinţa comună a oamenilor (totalitatea creşterilor empirice, ocazionale cu privire la realizarea instrucţiei şi educaţiei);

b) analizarea ştiinţifică a fenomenului educaţional, a constatărilor empirice acumulate(din secolul XVII s- au remarcat preocupările sistematice pentru organizarea şi realizarea practică a educaţiei, prin apariţia unor teorii pedagogice).

La noi în ţară conceptul s- a impus în secolul al -XVIII, de către Iosif Moesiodax în „ Tratatul despre educaţia copiilor sau pedagogia”, unde afirma că „……pedagogia este o metodă care îndrumă moravurile copiilor despre virtuţii şi le pregăteşte sufletul spre dragostea faţă de însuşirea învăţăturilor” ( Cf. Joiţa E, 1999).

Ca ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază şi analizează organizarea şi structura situaţiilor educaţiei pentru identificarea posibilităţilor concrete de valorificare la maxim a potenţialului acestora în vederea modelării pozitive în timp a omului.

Caracterul ştiinţific al pedagogiei

Ştiinţa este un corp de teorii şi legi cu valoare explicativă pentru un anumit domeniu al realităţii. O ştiinţă, pentru a avea statutul de ştiinţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- un domeniu propriu de cercetare, adică un obiect de studiu specific;

- o metodologie adecvată, mijloace anume de studiere a domeniului;

- un limbaj specific, constituent pentru a descrie domeniul de realitate;

- identificarea şi clasificarea legietăţilor ce guvernează domeniul de realitate receptiv;

- formularea pe baza legilor descoperite, a constatărilor teoretice explicative anumite predicţii despre evoluţia fenomenelor supuse cercetării.

V. Chiş, C. Stan (2004), sintetizează constatării despre pedagogie ca ştiinţă:

- conturarea unui obiect de interogaţie- fenomenul educativ şi implicaţiile sale asupra dezvoltării personalităţii umane;

- regularităţile din sfera fenomenului educaţional au permis formularea unor legii (principii pedagogice);

- rezultatele cercetării din fenomenul educaţiei se regăsesc sub denumirea de teorii;

- pedagogia este o ştiinţă descriptivă , teorie normativă şi realizare practică.

Interdisciplinaritatea pedagogiei

Complexitatea fenomenului educaţional, diversitatea sarcinilor şi a provocărilor la care pedagogia contemporană a fost nevoită să răspundă, au determinat necesitatea consolidării caracterului interdisciplinar. Raporturile de interdisciplinaritate ale pedagogiei cu alte ştiinţe sunt:

- relaţia pedagogie- biologie (necesitatea studierii naturii organice a dezvoltării psihice şi a bazelor neuro- fiziologice a vieţii psihice, a influenţelor educative asupra dezvoltării morfofiziologice .);

- relaţia pedagogie- psihologie (necesitatea cunoaşterii personalităţii umane);

- relaţia pedagogie- sociologie ( acţiunea educativă este socială);

- relaţia pedagogie- logică (structurarea adecvată a limbajului pedagogic);

- relaţia pedagogie- filozofie (dimensiunea sistemică, integratoare a acţiunii educaţionale).

Caracterul interdisciplinar al pedagogiei şi constituirea pedagogiei într- un sistem de ştiinţe ale educaţiei conduc la corelarea teoriei pedagogice cu direcţiile de dezvoltare socială al comunităţii şi cu aspiraţiile celor ce educă.

Studierea evoluţiei pedagogiei în raport cu alte ştiinţe sociale, delimitează două linii de evoluţie (D. Popovici , 2003, p.8,9):

a) curentul individualist;

b) curentul sociologic.

a) Curentul individualist a generat pedagogia clasică individualistă cu deschiderea realizată de J.J. Rousseau, continuată de Pestalozzi, Herbart. Pentru orientarea în discuţie educaţia nu e o funcţie socială ci o funcţie naturală, de dezvoltare liberă a omului, legătura dintre pedagogie şi psihologie fiind subînţeleasă. Omul nu este doar o fiinţă bio- psihică dar şi una bio- psiho- socială, iar acest fapt a clătinat curentul individualist, mai ales când a apărut sociologia ca ştiinţă.

b) Curentul sociologic, sociologismul consideră societatea ca beneficiind de primat funcţional, adică individul depinde de societate nu invers. Studierea sociologică a educaţiei a devenit o preocupare ştiinţifică iar sociologia educaţiei a devenit astfel o ştiinţă consolidată. Obiectul sociologiei educaţiei îl constituie relaţiile dintre o societate (ca întreg) şi educaţie (fapt social). Educaţia ca obiect de studiu al sociologiei cuprinde: macroeducaţia (educaţia la nivel global- politica educaţională, strategia educaţională, funcţionarea proceselor educative, educaţia permanentă) şi microeducaţie (educaţia la nivelul instituţiilor, clasei de elevi etc).

1.2 Educaţia. Concept. Funcţii

Sensurile atribuite conceptului de educaţie sunt variate, multiple după timpul şi intenţionalitatea asociată. C. Cucoş (1996) precizează câteva concepţii referitoare cu privire la educaţie. Astfel:

-I.Kant considera educaţia ca o activitate de disciplinare, cultivare, civilizare, moralizare a omului;

-Dewey aprecia educaţia ca o reconstrucţie a experienţei adăugată la înţelesul experienţei anterioare, prin acest mod mărindu- se capacitatea de a dirija evoluţia celui ce urmează;