Cercetarea Pedagogică

Cercetarea pedagogică

1. Introducere

Dezvoltarea pedagogiei ca ştiinţă a fost condiţionată din totdeauna, dar mai cu seamă în ultimul secol, de cercetarea pedagogică. În genere, cercetarea ştiinţifică pedagogică se plasează la originea îmbogăţirii conţinuturilor teoretice explicative şi predictive ale acestei ramuri a cunoaşterii, a găsirii unor noi metode şi procedee de predare – învăţate evaluare, a perfecţionării practicii educaţionale corespunzător exigenţelor societăţii contemporane, a creşterii eficienţei managementului şcolar, a proiectării şi realizării practice a reformei în învăţământ. Cu alte cuvinte, cercetarea pedagogică reprezintă factorul determinant al inovaţiilor, al ameliorărilor ce survin în învăţământ, în educaţie în ansamblul ei. În acest context, finalitatea cercetărilor pedagogice constă în descoperirea de modalităţi de perfecţionare a acţiunii educaţionale astfel încât să-i crească eficienţa specifică în raport cu principiile şi cu standardele stabilite. Institutul de Stiinţe ale Educaţiei din România, cercetarea ştiinţifică din universităţi îşi asumă astfel de obiective încât să găsească soluţiile potrivite problemelor ivite în procesul de înfăptuire practică a Reformei în sistemul naţional de învăţământ.

2. Tipurile de cercetare pedagogică

Descoperirea unor noi legi ale practicii pedagogice, pătrunderea în esenţa proceselor educaţionale, promovarea inovaţiei în sfera comunicării educaţionale necesită utilizarea unor metode de investigare ştiinţifică a realităţii educaţiei, a faptelor pedagogice. Metodele şi procedeele de cercetare sunt înglobate de cercetător într-o strategie (un program) de cercetare, rezultând un anumit mod sau tip de cercetare pedagogică.

Modalităţile de combinare a metodelor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică în scopul descoperirii unor noi adevăruri sunt diferite. De aceea nu a fost lipsită de interes clasificarea acestora. Astfel, în funcţie de scopul şi problematica abordată a fost făcută distincţie între cercetarea pedagogică fundamentală (ştiinţa pură), cercetarea pedagogică aplicată (cea dictată de nevoi practice) şi cercetarea de dezvoltare tehnică (vizând organizarea muncii educaţionale, perfecţionarea mijloacelor acţiunii didactice etc.). cercetarea pedagogică fundamentală abordează probleme generale, teoretice ale educaţiei; rezultatele acesteia vizează structura şi dinamica macrosistemului educaţional, raporturile educaţiei cu societatea, legile ţi principiile educaţiei, mecanismele acţiunii pedagogice, tipurile de educaţie ţi direcţiile de dezvoltare ale acestora, educaţia prospectivă, şcoala viitorului, întemeierea teoretică a legislaţiei privitoare la învăţământ etc. Pe când cercetarea aplicativă este subsumată scopului de a soluţiona probleme concrete puse de practica educaţională. După sfera obiectului supus investigaţiilor ştiinţifice, cercetarea pedagogică se poate desfăşura la nivel macropedagogic şi la nivel micropedagogic. Primul nivel vizează sfera relaţiilor educaţiei cu societatea, structura şi dinamica acestora iar cel de-al doilea vizează sfera relaţiilor instructiv-educative interindividuale, comunicarea educativă la nivel de sociogrup, de colectivităţi şcolare.

Întrucât putem admite că pot fi studiate ştiinţific nu numai faptele pedagogice actuale, ci şi cele trecute sau cele viitoare, vom putea împărţi cercetarea pedagogică în directă şi indirectă. O serie de fapte pedagogice pot fi studiate în mod direct prin metode şi procedee şi procedee de investigare nemijlocită: observaţia, experimentul, studiul de caz etc. Alte fapte pedagogice sunt inaccesibile cunoaşterii directe; acestea vor presupune utilizarea unor metode şi procedee specifice cum sunt: metoda istorică, monografia pedagogică, metoda modelării, analiza cauzal-genetică, etc.

În funcţie de metodologia adoptată poate fi deosebită cercetarea observaţională (neexperimentală) şi cercetarea pedagogică experimentală. Prima are o valoare preponderent descriptivă, empirică, bazându-se pe demersul inductiv – de la date observaţionale spre generalizări. Pe când cercetarea pedagogică experimentală se află la originea unor acţiuni pedagogice originale, a unor inovaţii, ameliorări ale practicii din învăţământ, conducând la descoperirea unor relaţii cauzale şi funcţionale, a unor legi, tendinţe şi tehnologii didactice.

În funcţie de complexitatea faptului educaţional studiat, cercetarea pedagogică poate fi mono, multi sau interdisciplinară. Pentru că practica educaţională a devenit tot mai complexă, purtătoare de noi virtuţi şi subtilităţi obligatoriu de luat în considerare de către practicienii care urmăresc să obţină maximun de eficienţă în munca lor, s-a generalizat în ultimul secol cercetarea multi şi interdisciplinară. Însă nu este exclus ca în unele situaţii concrete cercetarea monodisciplinară să poată genera anumite inovaţii didactice sau intepretări teoretice inedite.

Desigur, tipurile de cercetare pedagogică sunt interdependente, se întregesc şi se completează reciproc. Faţă de intreagă această complexitate a cercetării pedagogice Emile Planchard scria că “se întâmplă ca faptele pedagogice să fie studiate individual; în alte împrejurări ele sunt legate de o colectivitate fie din şcoală, fie din afară. Faptele studiate pot fi exterioare elevului sau se pot integra chiar persoanei sale. Observatorul se poate ocupa el însuşi cu examinarea faptelor sau să recurgă la terţe persoane ca să le recolteze. Adăugăm că modalităţile la care ne referim pot fi întrebuinţate împreună, şi că distincţiile stabilite nu sunt întotdeauna absolut riguroase. De astfel, acelaşi fapt poate fi considerat sub diverse aspecte şi, prin urmare, este posibil şi de cele mai multe ori de dorit, să-i aplicăm procedee de studiu mai numeroase.”

Alte tipuri de cercetare pedagogică:

- cercetarea pedagogică aplicativă este concepută să rezolve problemele educaţiei