Dezvoltarea afectiv emoțională

Simultan cu dezvoltarea intelectuală şi morală are loc şi procesul dezvoltării afectiv- motivaţionale şi a personalităţii în ansamblul ei, de-a lungul vârstelor copilăriei, preadolescenţei şi adolescenţei.

I. Perioada antepreşcolară sau copilăria mică/timpurie (1 - 3 ani)

Ca urmare a dezvoltării psihice generale pe parcursul vârstelor copilăriei, conduita afectivă se diversifică şi se nuanţează, conduitele afective ale copilului devenind tot mai complexe. În perioada copilăriei mici, tabloul vieţii afective se caracterizează prin conduite instabile şi fragile, insuficient conturate, cu treceri rapide de la o trăire afectivă la alta, prin manifestări emoţionale cu un pronunţat caracter situaţional, precum şi prin posibilităţile reduse ale copilului de a-şi controla trăirile afective, de a da libertate unora şi de a putea stopa altele. Odată însă cu progresele care se realizează la nivelul cunoaşterii, ca urmare a dezvoltării intelectuale şi a socializării conduitelor copilului, manifestările afective tind să devină tot mai organizate şi mai adecvate contextului în care se desfăşoară. În plan afectiv, copilul trăieşte intens relaţia cu adulţii. Ataşamentul reprezintă trăsătura cea mai importantă conduitei sale afective, acesta exprimându-se prin dorinţa copilului de apropiere emoţională faţă de o anumită persoană și prin conservarea acestei apropieri. Faţă de membrii familiei ataşamentul copilului se manifestă selectiv. Cea mai crescută formă de ataşament are loc faţă de mamă. Conduitele de ataşament se complică şi se diferenţiază între ele pe parcursul întregii perioade, ele putându-se manifesta şi faţă de un obiect (exemplu: faţă de jucăria preferată).

II. Perioada preşcolară sau copilăria mijlocie (3 - 6/7 ani)

Reprezintă o etapă semnificativă pentru constituirea bazelor activităţii psihice şi a trăsăturilor de personalitate. Are loc diversificarea conduitelor copilului ca urmare a multiplicării situaţiilor de viaţă şi a diferenţierii cerinţelor cărora acesta trebuie să le facă faţă. Comportamentele devin mai adaptabile, se nuanţează şi se structurează, apar achiziţii noi în plan comportamental, are loc diversificarea capacităţilor de cunoaştere şi de comunicare. Frecventarea colectivităţii determină diferenţe la nivelul dezvoltării psihice, a modurilor de relaţionare şi adaptare la mediul social între copiii care frecventează grădiniţa şi cei care stau acasă. Învăţământul preşcolar pune bazele şcolarităţii pregătind pentru viaţa şcolară, introduce cerinţe complexe care depăşesc cadrul limitat al familiei, solicită comportamente adaptative noi, facilitează achiziţia şi interiorizarea normelor de convieţuire socială şi interpersonală, socializează copilul, stimulează dezvoltarea sa fizică, psihică şi consolidarea autonomiei.

Afectivitatea preşcolarului se dezvoltă şi se nuanţează în contextul noilor situaţii de viaţă în care copilul este antrenat, a activităţilor în care se implică, ajungându-se la formarea unui sistem de atitudini şi la trăiri emoţionale variate care, odată dezvoltate, se consolidează prin repetare, se extind şi se îmbogăţesc, capătând treptat un caracter mai stabil şi mai durabil, ceea ce contribuie la formarea sentimentelor. Unele stări afective şi expresiile emoţionale asociate lor se dezvoltă şi prin imitaţia de către copil a trăirilor adultului, în special ale mamei: îi este teamă de ceea ce îi este teamă şi mamei, îi plac alimentele pe care le preferă şi mama sau alt membru la familiei care este valorizat, respinge un anumit obiect pentru că aşa fac şi ceilalţi. Poate prelua însă şi stări afective trăite de unele personaje din poveşti sau desene animate. La 4-5 ani poate chiar simula cu succes anumite stări afective pentru a obţine de la adult ceea ce doreşte. Integrarea în colectivitatea grădiniţei sau în grupul de joacă conduce la apariţia relaţiilor interpersonale preferenţiale de simpatie-antipatie, acceptare–respingere faţă de copiii cu care vine în contact.

Dezvoltarea afectivităţii în perioada preşcolară are în centrul ei procesul identificării copilului cu adultul, cu modelele parentale. Acest proces se poate realiza pe patru căi:

1. Copilul se identifică cu adultul, cu modelele parentale, ca urmare a perceperii unor asemănări de înfăţişare fizică cu acesta (părul, ochii etc.);

2. Copilul se identifică cu adultul, cu modelele parentale, ca urmare a perceperii unor asemănări referitoare la anumite caracteristici psihice (este tot aşa de harnic ca mama, de isteţ ca tata etc.);

3. Copilul se identifică cu adultul, cu modelele parentale, ca urmare a adoptării prin imitaţie a unor comportamente şi gesturi ale modelelor parentale;

4. Copilul se identifică cu adultul, cu modelele parentale, ca urmare a însuşirii unor comportamente, gesturi şi atribute din ceea ce spun alţii că ar semăna cu adulţii. Dacă în plus copilul percepe sau conştientizează similitudini cu modelul, identificarea se intensifică.

Identificarea cu părinţii începe încă din perioada antepreşcolară pe căile 3 şi 4, în perioada preşcolară fiind mai active căile 1 şi 2. Dacă ambii părinţi sunt admiraţi şi valorizaţi de copil acesta se străduieşte să se identifice cu amândoi. În mod obişnuit însă, are loc o identificare mai activă cu părintele de acelaşi sex. Identificarea cu modelele parentale are două efecte: primul constă în adoptarea de către copil a unor conduite considerate ca aparţinând celor de acelaşi sex cu el, iar al doilea constă în formarea conştiinţei în general. După 5 ani, ca urmare a diversificării activităţilor la care participă şi a posibilităţilor mai extinse de relaţionare cu alte persoane decât cele din mediul familial, identificarea se lărgeşte extinzându-se şi asupra altor persoane valorizate (educatoarea) sau asupra unor persoane imaginare din cărţile de poveşti, desenele animate etc.