Limbajul și Comunicarea

1. Limbă, limbaj, vorbire

Prin complexitatea lui, limbajul nu se reduce numai la comunicarea inter-umană, dar cu siguranţă aceasta este funcţia lui cea mai importantă.

Prezentă şi la speciile sub-umane, comunicarea presupune reciprocitatea şi schimbul: “toate aspectele vieţii stau sub semnul schimbului” (Vergez, A., Huisman, D., 1990, p. 99). Chiar dacă cele mai vizibile, de suprafaţă, sunt schimburile economice (de la troc la schimbul universal de bani), schimburile lingvistice sunt mai specifice umane, pentru că în locul lucrurilor se schimbă cuvintele, mai uşor de mânuit, în plus ele îmbogăţesc simultan ambii parteneri (dacă avem fiecare o idee, prin schimb vom avea două idei şi nu doar câte o monedă, ca în schimbul economic).

Neluând în considerare controversata problemă a originii lumii, la baza căreia ar sta, după greci, logosul, ca forţă primă, constituantă şi generatoare, omul este de la început, şi prin chiar esenţa sa, un animal social şi vorbitor (homo loquens), problema originii limbajului fiind atât de solidară cu cea a omului însuşi, încât ştiinţa nu şi-o mai pune.

Limba este un sistem extrem de complex de comunicare generat social-istoric, având ca rol fundamental elaborarea, conservarea şi transmiterea culturii de la societate spre fiecare dintre indivizii săi. Limba rezultă din practica socială, are o evoluţie continuă, dar largă şi lentă, în conformitate cu procesualitatea şi legile sociale şi ale istoriei. Ea există printr-un sistem de simboluri şi semne, are un vocabular de zeci sau sute de mii de cuvinte, o gramatică, cu elementele ei de sintaxă şi morfologie, prin care se definesc regulile de producere a enunţurilor inteligibile. În sens strict, limba nu este numai un element al culturii, ci chiar vehicolul întregii culturi, al tuturor celorlalte deprinderi culturale (obiceiuri, reguli, rituri, credinţe şi interdicţii).

Limbajul este activitatea de comunicare cu ajutorul limbii, în timp ce vorbirea este actul de utilizare individuală şi concretă a limbii în procesul complex al limbajului. Dacă limba este obiect de studiu al lingvisticii, limbajul, ca fapt de comunicare interumană, ce se bazează pe resursele din cadrul unei limbi, este obiect al psiholingvisticii, iar forma ei de bază, vorbirea, este obiectul psihologiei, deşi în ultimele decenii graniţele dintre ele s-au estompat prin interpenetrări continue. Urmărind însuşirea limbii în condiţii concrete, relevând stadiile în achiziţia limbii, care duc la îmbogăţirea şi perfecţionarea vorbirii, însuşirea citit-scrisului (cu dificultăţile asociate), psihologia are în vedere formele, funcţiile sale complexe, sistemul verbal fiind considerat ca principalul element de integrare cognitivă, afectivă, atitudinală, ca principiu de organizare al întregului psihic, este adică o “matrice funcţională specific umană”, cum spunea P. Popescu-Neveanu (1977, p. 7).Şi totuşi, dacă vom vorbi despre originile limbajului, vom putea remarca existenţa unor forme de comunicare a informaţiei la nivelul întregii lumii vii, prin care se realizează legături funcţionale intra şi interspecifice: plantele comunică insectelor prin culoare sau parfum locul unde se află nectarul, prin obţinerea căruia se realizează polenizarea; femelele îşi marchează prin chimismul urinei disponibilitatea de acuplare; animalele marine îşi semnalizează prin culori de avertizare faptul, real sau doar simulat, că sunt otrăvitoare etc.

La om stările obiective (impresive) se asociază continuu cu o mişcare spre exterior, expresivă, a acestor stări, tradusă prin sunet, gestică, pantomimică (funcţii expresive) ce dobândesc funcţii de comunicare din care, prin convenţie socială, se degajează limbajele propriu zise.

Pentru a evidenţia funcţiile limbajului, va trebui să avem în vedere această rafinare progresivă ce pleacă de la biologic şi afectiv, pentru a ajunge la ceea ce este specific uman, cogniţia, reglarea şi comunicarea socială.

2. Funcţiile limbajului

Ombredane (1933, 1951), citat de Popescu-Neveanu (1977, pp. 8-9) propune o ierarhie a acestora plecând de la primitiv şi spontan spre formele elaborate, tipic umane.

2.1. Funcţia afectivă a limbajului constă în exprimarea spontană sau semiintenţionată a emoţiilor şi impulsurilor, sub forma intonaţiilor, modificărilor de timbru, mimică, gesticulaţie sau chiar strigăt şi interjecţie, ca în stările de mare încărcătură emoţională. Este o dimensiune a limbajului care se legă de formele mai primitive de expresie, dar la care limbajul evoluat a adăugat nuanţe şi modulări specifice, prin care putem citi aspectele implicite ale comunicării (uneori mai greu decodabile decât cele explicite, de aceea se vorbeşte de un limbaj emoţional-afectiv). La acestea adăugăm că orice comunicare implică, pe lângă mesajul principal (cel mai adesea informaţional-cognitiv) un conţinut afectiv, căci vrem să influenţăm conduita cuiva, să obţinem ceva, să declanşăm o schimbare de conduită, adică să determine o rezonanţă între noi şi interlocutor.

De aici derivă cu siguranţă funcţia persuasivă a limbajului, care presupune deliberat convingerea, influenţarea, modificarea celuilalt. În psihoterapie deseori sugestia foloseşte această permeabilizare afectivă, creată prin limbaj, pentru a genera o schimbare de optică, de convingere sau de atitudine. Componenta afectivă a limbajului este evidentă la vârste mici, în cadrul relaţiei mamă-copil (unde este prevalentă), dar şi în cazul limbajelor foarte elaborate ale artei, unde componenta cognitivă şi afectivă formează un tot numit inefabilul, mai uşor de trăit decât de explicat.