Memoria

I. DEFINIŢIA MEMORIEI UMANE

Impresiile, imaginile şi gândurile elaborate, emoţiile trăite, mişcările executate în prezent nu se pierd, nu se volatilizează, nu dispar fără a lăsa vreo urmă, ci, dimpotrivă, se sedimentează, se cristalizează luând forma experienţei anterioare.

Prin memorie omul întipăreşte, conservă şi reactualizează atât propria sa experienţă de viaţă, cât şi experienţa întregii omeniri. Înţeleasă în acest fel, memoria apare ca fiind o formă de cunoaştere, şi anume cunoaşterea trecutului. Cele trei procese de bază ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea) apar menţionate în aproape toate definiţiile date memoriei. “Conceptul de memorie se referă la relaţiile funcţionale existente între două grupe de conduite observabile separate printr-un interval de durată variabilă, primele conduite aparţinând fazei de achiziţie, conduitele ulterioare aparţinând fazei de actualizare” (Flore, 1992) Reuchlin, sesizând caracterul behaviorist al definiţiei lui Flores, axată mai ales pe “conduitele observabile”, mută accentul pe mecanismele care fac posibilă reactualizarea informaţiilor stocate. Memoria cuprinde “mecanismele prin care o achiziţie oarecare rămâne disponibilă, putând fi reamintită şi utilizată” (Reuchlin, 1988). Prin această definiţie, autorul intenţionează să diferenţieze memoria de învăţare.

Şi definiţiile recente ale memoriei cuprind în ele procesele de bază şi specifice ale acesteia. “Memoria este capacitatea sistem de tratare natural sau artificial, de a encoda informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a stoca într-o formă apropiată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile pe care le efectuează.” (Lecocq, Leconte şi De Schonen, 1997)Prin această definiţie, memoria este raportată nu doar la sistemele naturale, ci şi la cele artificiale. Alan Baddeley, întrebându-se cu ce poate fi asemănată memoria, optează pentru asemănarea cu biblioteca. Informaţiile care sosesc trebuie să fie convenabil stocate, bine protejate de efectele timpului şi uşor accesibile. Acestea sunt, după opinia psihologului englez, “trei operaţii vitale pe care psihologii le cercetează pentru a le înţelege mai bine…” Alfred Biet folosea aceeaşi metaforă a bibliotecii atunci când se referea la memorie, numai că, el identifica memoria nu cu biblioteca, ci cu o carte aflată în ea. Memoria, spunea el, uşurează activitatea gândirii mai bine decât ar putea-o face o bibliotecă imensă. Dar, pentru a te servi de bibliotecă, trebuie să cunoşti titlurile şi autorii cărţilor, să le deschizi la pagina dorită, să ştii exact locul unde se află cele căutate; memoria este ca “o mare carte însufleţită şi inteligentă, care-şi deschide singură paginile la locul necesar”.

II. CARACTERISTICILE MEMORIEI UMANE

Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, organice şi anorganice. Dar, între memoria materiei anorganice şi cea a unor forme inferioare de organizare a materiei organice, pe de o parte, şi memoria umană, pe de altă parte, diferenţa este enormă. În evoluţia sa istorică şi filogenetică, memoria s-a diferenţiat, organizat şi ierarhizat, elaborându-şi forme şi structuri specifice. Memoria umană capătă forma unui mecanism psihic complex ce apare ca o verigă de legătură între situaţii, evenimente separate în timp, contribuind prin aceasta la reglarea şi autoreglarea comportamentului uman.

Memoria umană este mijlocită ,ceea ce înseamnă că pentru a ţine minte mai bine şi pentru a reproduce mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente care au rol de autentice mijloace de memorare. “Primele memorări constau în memorarea lucrurilor cu ajutorul lucrurilor” (P. Janet, 1928). Studiind modul în care celelalte procese psihice mijlocesc memoria pentru a deveni eficientă, Vîgotschi spunea: “Dacă pentru copilul de vârstă mică a gândi înseamnă a-şi aminti, pentru adolescent a-şi aminti înseamnă a gândi. Memoria sa devine într-atât de logicizată, încât memoria înseamnă de fapt stabilirea şi descoperirea raporturilor logice, în timp ce aducerea aminte înseamnă căutarea punctului care trebuie sădit.” (Vîgotschi, 1971) Cu ajutorul mijloacelor iniţial externe, materiale şi apoi interne, psihice, omul pune stăpânire pe propria sa conduită mnezică, în sensul că organizându-şi stimulii-mijloace, el îşi poate organiza şi dirija memoria. Ştiind, de exemplu, că întâmpină dificultăţi în reproducerea cunoştinţelor, omul îşi poate fixa o serie de puncte de reper –idei principale, fişe de lucru –care îi vor facilita reproducerea.

Memoria umană are un caracter inteligibil, deoarece presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care asigură nu doar legătura memoriei cu gândirea, ci şi caracterul ei logic, raţional, conştient, inteligibil. Omul apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice (împărţirea unui material în fragmente, extragerea ideilor principale, realizarea asociaţiilor) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente. Rareori memoria umană este pur mecanică, ilogică; dar şi atunci când materialul de memorat nu conţine relaţii logice, acestea sunt introduse de subiect care îl raportează şi îl leagă de experienţa sa.

Selectivitatea memoriei umane trebuie pusă în relaţie cu conţinutul mnezic, în sensul că nu se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează absolut totul, ci doar o parte din informaţii. Selectivitatea memoriei umane este în funcţie fie de particularităţile stimulului, fie de particularităţile psihologice ale celui care memorează (se reţine ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, structurii motivaţionale, afective etc).

Memoria umană este în strânsă legătură cu toate celelalte procese psihice: materialul care se stochează în memorie provine din contactul organelor de simţ cu realitatea, evidenţiind relaţia memoriei cu procesele senzoriale; memoria nu înseamnă doar acumularea şi stocarea informaţiilor, ci şi prelucrarea şi interpretarea lor ceea ce înseamnă că ea face apel la gândire, la operaţiile ei specifice; nu se reţine şi nu se reactualizează orice, ci ceea ce produce plăcere, corespunde unor dorinţe, aspiraţii, fapt care evidenţiază relaţia dintre memorie şi mecanismele afectiv –motivaţionale; memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar, fiind legată de voinţă; trăsăturile temperamental –caracteriale influenţează procesul memoriei, aceasta legându-se de personalitatea integrală a omului, fapt care permite ca ea să joace roluri distincte în diferite etape ale evoluţiei personalităţii umane. În concluzie, “memoria nu este o funcţie liniară, izolată de celelalte, ci apare în primul rând ca o implicaţie, o resursă şi ca efect al tuturor celorlalte procese psihice, de la cele mai simple până la cele mai complexe” (Paul Popescu-Neveanu, 1977).