Psihologia Educației

Scop. Completarea studiilor cu instruirea şi formarea psihologică de bază.

Obiective specifice.

- Orientarea motivaţiei cursantului spre informaţii psihologice transferabile în domeniul educaţiei.

- Stăpânirea cunoştinţelor desprinse din teorii sau modele psihologice şi formarea capacităţii de analiză a conceptelor, datelor şi corelaţiilor.

- Stăpânirea cunostinţelor psihologice despre elev şi student, operaţionalizarea acestora în interpretarea stărilor psihologice şi condiţiilor interne ale învăţării.

- Însuşirea limbajului psihologic şi utilizarea lui în acţiuni de caracterizare şi autocaracterizare.

Obiective operaţionale.

Cursanţii vor fi capabili:

1. Să precizeze contribuţii ale psihologiei în domeniul educaţiei şi să contureze locul şi rolul disciplinei de ramură.

2. Să enumere elemente / factori prezentaţi în modele psihologice şi să analizeze relaţii semnificative.

3. Să evidenţieze mecanisme ale învăţării propuse de teorii diverse.

4. Să identifice aplicaţii ale teoriilor învăţării în activităţile şcolare / universitare curente.

5. Să explice implicarea proceselor psihice în învăţare.

6. Să redea reperele dezvoltării umane de-a lungul vârstelor şi să evidenţieze importanţa lor pentru activitatea didactică.

7. Să utilizeze cunoştinţele de psihologie pentru descrierea unor elevi / studenţi / cursanţi;

8. Să evalueze personalitatea elevului / studentului / cursantului din perspectiva factorilor care determină reuşita şcolară / academică.

9. Să realizeze portretul psihologic al profesorului (cadrului didactic).

PARTEA ÎNTÂI. CONŢINUTUL PSIHOLOGIEI EDUCAŢIEI.

I. DOMENIUL PSIHOLOGIEI EDUCAŢIEI.

A. Contribuţia diverselor şcoli şi curente la constituirea domeniului unei discipline ştiinţifice.

- Denumiri diverse care au semnificaţia unor căutări ale domeniului specific de studiu: “Psihologia pedagogică”; “Psihologia şcolară”; “Psihologia educaţiei”.

- Psihologia pedagogică a fost dezvoltată în două variante: speculativă, când a fost preluată o psihologie umană presupusă, la nivel teoretic, ca bază a psihologiei persoanei în context educativ; experimentală, cum a fost când A. Binet şi T. Simon au construit scara metrică de inteligenţă pentru a testa capacitatea copiilor de a răspunde solicitării învăţământului obligatoriu. Dezvoltarea psihologiei pedagogice s-a produs în Europa (Franţa, Germania, Rusia).

- În România, au fost derulate experimente în şcoli şi a fost utilizată psihometria ca metodă de cunoaştere a personalităţii elevilor (vezi "Analele de psihologie" editate sub direcţia lui Constantin Rădulescu-Motru între anii 1930-1947). După 1950 psihologia românească a fost reorientată spre psihologia sovietică. Varianta sovietică a fost oficializată la nivel academic, în România deceniului 6 al sec. XX. Argument: un tratat de psihologie pedagogică cu 15 autori, din care 13 sovietici, publicat în anul 1962. (Radu, N., 2001, p.42)

- Psihologia pedagogică sovietică a avut drept coordonate ideile filosofice şi psihologice dezvoltate de trei mari personalităţi (L.S. Vâgoţki, S.L. Rubinstein, A. N. Leontiev) şi a fost fundamentată de cercetările fiziologice şi psihofiziologice ale savanţilor ruşi (I.M. Secenov, V.M. Behterev şi I.P. Pavlov).

- Psihologia pedagogică are două secţiuni: psihologia instruirii şi psihologia educaţiei. Definiţie: “Ramură a psihologiei, strâns legată de pedagogie, care studiază activitatea psihică a copilului în condiţiile instrucţiei şi educaţiei.

- Psihologia instruirii a fost concepută, într-un cadru mai larg, ca psihologie a învăţării care studiază însuşirea noţiunilor / conceptelor, formarea capacităţilor intelectuale, concluziile cercetărilor psihologice implicate în metodele de predare, organizarea studiului individual şi muncii în şcoală.

- Psihologia educaţiei a fost orientată, preponderent, spre studiul formării motivelor, atitudinilor, sentimentelor şi deprinderilor morale.

- Psihologia domeniului a fost denumită “Psihologie şcolară”, când în România deceniului 7, din secolul XX, s-a produs o deschidere spre psihologia din Europa de Vest şi S.U.A. (Radu, I., 1974). În mediul universitar românesc, cele două denumiri coexistă până când cea de a doua devine unică pentru o perioadă de timp (începutul deceniului 9).

- Conţinutul psihologiei şcolare a fost orientat spre variabile de natură psihologică şi psihosocială: reperele psihogenetice ale dezvoltării elevului, testele psihologice, alte metode şi tehnici de cunoaştere a elevilor, clasa ca formaţie psihosocială.

Figura 1. Disciplinele psihologiei.

O lucrare amplă de “Psihologie şcolară” a fost tipărită de către Universitatea Bucureşti (Popescu- Neveanu P. ş a., 1987). Ea este structurată potrivit concepţiei că toate formele vieţii psihice pot fi fixate în conceptele psihologice sistematizate în cadrul disciplinei academice “Psihologie generală”. Urmată imediat de disciplina “Psihologia socială”, aceasta fixează principii şi legi pentru toate disciplinele de ramură şi aplicative. Vezi figura 1

- Studiul disciplinei universitare “Psihologia şcolară” este centrat, în lucrarea publicată în 1987, de următoarele aspecte: conţinutul obiectelor de învăţământ (structurare, transfer, accesibilitate); organizarea procesului de predare – învăţare (metode, criterii de selecţie a metodelor, condiţii psihologice ale învăţării); resursele umane (caracteristici ale elevilor şi caracteristici ale profesorilor); latura educativă (cazuri de inadaptare, abandon, delicvenţă). Capitolul III tratează despre învăţarea şcolară - mecanismele şi condiţiile ei psihologice, raportul dintre învăţare şi dezvoltare psihică, rolul proceselor psihice în învăţare (procesele primare de cunoaştere, limbajul, procesele cognitive superioare, procesele şi stările psihice cu rol stimulativ şi reglator, subsistemul instrumental al personalităţii, dezvoltarea şi maturizarea psihologică şi socială a personalităţii).