Psihologia Învățării

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor psihice verificabile.

Fenomenele psihice: se exprimă în comportamentul nostru obiectiv prin acţiuni, comentarii verbale şi modificări expresive, se manifestă în interiorul fiinţei noastre prin imagini, idei dorinţe, sentimente.

Una din primele specializări ale psihologiei: studiile consacrate psihicului infantil

Psihologia copilului: urmărirea sistematică a modificărilor de comportament ale copiilor de diferite vârste

Psihologia învăţării: studiază, din punct de vedere psihologic, procesul instructiv-educativ desfăşutat în şcoală, pt. a-l eficientiza.Este o ramură aplicată,practică, a psihologiei, urmărind eficientizarea instruirii şi educaţiei.

Psihologia învăţării este stâns legată de pedagogie, ştiinţa educaţiei.

Pedagogie studiază acţiunile educative, stabileşte care să fie structura unei şcoli, ce anume să se predea elevilor, ce metode şi materiale să fie studiate.

Psihologul face constatări şi recomandări pedagogului.

- Dificultăţi întâmpinate în munca de educaţie:

a) Comunicarea dintre adult şi copil

b) Particularităţile de vârstă ale şcolarilor

c) Particularităţile individuale ale copiilor (copiii de aceeaşi vârstă sunt foarte diferiţi)

d) Cunoaşterea cauzelor unei greşeli este importantă pentru a lua măsura educativă potrivită

e) Cunoaşterea efectelor reale ale demersului educativ

Procesul de instruire şi educaţie este dependent de o multitudine de factori.

G.Kimble: defineşte învăţarea ca o schimbare relativ permanentă a potenţialităţii de răspuns ce apare ca rezultat al practicii întărite.

Definiţia cuprinde 4 elemente considerate de aproape toţi teoreticienii ca esenţiale pentru înţelegerea procesului învăţării

- Schimbare relativ permanentă – exclude schimbările de moment declanşate de oboseală, situaţie, obişnuinţă

- Potenţialitate de răspuns – face distincţia între învăţare şi performanţă; învăţarea este un eveniment recunoscut în urma măsurării schimbărilor de performanţă

- Întărirea – duce la apariţia schimbărilor potenţialităţilor de răspuns

- Practica – dacă învăţarea are loc, mai devreme sau mai târziucomportamentul va fi emis şi apoi repetat, manifestările întărite vor îmbunătăţi învăţarea

- Învăţarea este o schimbare relativ permanentă a cunoştinţelor şi comportamentelor rezultate în urma experienţei.

- Deci: învăţarea de tip şcolar este o schimbare relativ permanentă a cunoştinţelor şi comportamentelor rezultate în urma experienţei şcolare.

În vederea confruntării gradului de educabilitate a elevului cu exigenţele, cerinţele şcolare, este necesară analiza factorilor determinanţi ai reuşitei şcolare.

În literatura psihopedagogică, factorii ontogenezei sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.

Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generaţie la alta, mesajele de specificitate sub forma codului genetic.

Orice genotip se exprimă doar în formă fenotipică (totalitatea caracteristicilor unui individ) ca rezultata al interacţiunii cu mediul.

Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi.

Ereditatea caracterelor morfologice şi bio-chimice este mult mai bine cunoscută decât ereditatea însuşirilor psihice, care în multe cazuri, pare a fi rodul unor determinări poligenetice.

Diversitatea psihologică umană are cu certitudine şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze comportamentale ), dar nu se reduce la aceasta.

Ceea ce ţine de ereditate se poate expri-ma în diverse niveluri de vârstă sau poate rămâne în stare de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activator.

Potenţialul genetic al unui individ se selectează prin hazard şi este, mai ales sub aspectul exprimării psihice, polivalent

Ereditatea conferă unicitate biologică, ca premisă a unicităţii psihice.

Din perspectivă filogenetică, ereditatea umană conferă cea mai mică “încărcătu-ră”de comportamente instinctive

Aceasta face din puiul de om o fiinţă total dependentă de membrii propriei specii.

Puiul de om este singurul care îşi pierde specificitatea dacă, în dezvoltarea sa timpurie, este “asistat” de membrii altei specii. “Copiii sălbateci”, cei crescuţi de animale, s-au “animalizat” în ciuda eredităţii lor de tip uman.

Prin fazele proceselor de creştere şi matu-rizare, ereditatea crează premisele unor momente de optimă intervenţei din partea mediului educativ

Rolul eredităţii nu se exprimă în aceeaşi măsură în diversele aspecte ale vieţii psi-hice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii - temperamentul, aptitudinile, emotivitatea (Teodorescu, Fl, 1996), altele mai puţin – atitudinile, voinţa, caracterul

Aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiţi. Pentru o anumită persoană, să hotărâtoa-re poate fi ereditatea, pentru alta, se poate ca mediul, educaţia, să fie decisive.

Ereditatea poate fi normală sau tarată.

Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.

În influenţele mediului se pot distinge o multitudine de planuri: de la cel natural-geografic (climă, relief) la cel social, indispensabil unei ontogeneze de tip uman (familie, grup de joacă).

Acţiunea mediului poate fi directă (alimentaţie, climă) sau indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umanăpe care le generează (activităţi dominante, nivel de trai, grad de cultură şi civilizaţie )

Influenţele pot veni din imediata apropiere a individului (obiectele, persoanele, situa-ţiile zilnice), ceea ce constituie mediul proximal, sau poate fi un aspect al mediului distal ( aflat la distanţă, mediatizare).

Condiţia dezvoltării este ca factorii de mediu să acţioneze asupra individului care, la rândul său, să reacţioneze.

Nişa de dezvoltare (termen introdus de Harkeness şi Super,1986)= totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţie la o vârstă dată.

Copilul şi activităţile lui devin punctul de referinţă în identificarea, la vârste dife-rite, a unor nişe de dezvoltare diferite.

Structura unei nişe de dezvoltare vizează:

- obiectele şi locurile accesibile copilului la vârste diferite

- răspunsurile, reacţiile anturajului

- cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi nivelul de performanţă solicitat

- activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta

- culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare diferite, chiar pentru aceeaşi vârstă, ceea ce şi explică în parte, diferenţele în dezvoltarea bio-psiho-socială

Ex.: o paralelă între nişa de dezvoltare de tip occidental şi cea tradiţională africană

(Witkin,1975) indică următoarele diferenţe:

Dezvoltarea poate apărea doar dacă se menţine un optim între ceea ce poate, vrea, ştie, individul la un moment dat şi ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă, totdeauna cu un grag mai înalt decât poate, vrea ştie individul.

O ofertă prea ridicată ( ca şi una banală), poate perturba dezvoltarea psihică.

Educaţia, prin esenţa sa de activitate umană specializată în dezvoltare, propune doar “plus”.

Educaţia este factor al dezvoltării ontogenetice

Teoriile psihologice ale dezvoltării se grupează în jurul a trei modele clasice:

- Modelul organicist sau activ: universul este un întreg nereductibil la părţi, deşi se sprijină pe acestea; organismul, structură emina-mente activă, rezultă din contradicţiile şi sintezele propriilor date interne (G.Stanley Hall, A.Gesell, K. Lorenz, N. Timbergen )