Psihologie generală

Numim cunoaştere psihologica acea versiune a procesului gnoseologic care are drept obiect fenomenele şi însuşirile psihice. Fiecare om aspira la cunoaşterea de sine şi de altul, cunoaştere în care cele doua momente - imaginea de sine şi de altul - sunt solidare.

In istoria disciplinei - cu deosebire în etapa preştiinţifică - a dominat multa vreme metoda introspecţiei.

Psihologia introspectivă pleacă de la ideea ca omul ar dispune de o facultate speciala de cunoaştere nemijlocita a propriului sau psihic; aceasta ar fi singura cale de cunoaştere psihologica. În aceasta, fenomenele psihice pot fi cunoscute numai cu ajutorul introspecţiei, conceputa ca ‘’ o privire interioară ‘’, ca o percepţie internă, graţie căreia conştiinţa, psihicul se sesizează nemijlocit pe sine însuşi printr-un act de autoreflectare. Datele introspecţiei sunt considerate a fi absolut veridice şi nu ar comporta o instanţa obiectiva de verificare; în privinţa psihicului fenomenul şi esenţa coincid.

In aceasta concepţie, fenomenele psihice se pot cunoaşte numai de către persoana care le trăieşte, iar o viata sufleteasca străină ne rămâne inaccesibila.”…Nu pot sa aflu unde exista viata sufleteasca în afară de mine însumi şi unde nu exista”- declara un asemenea psiholog. Cunoaşterea psihologica s-ar reduce la limita la tehnica jurnalului intim. Împinsa pâna pe ultimele ei poziţii această concepţie duce la “solipsism psihologic”, în fond la absurdităţi: “pot să admit sau să neg această viaţă psihologică pretutindeni şi oriunde vreau” declară un autor ( I. Vedenski )

Nu este o simpla problema de nuanţa distincţia dintre introspecţie şi autoobservaţie. P. Fraise [6] atrăgea atenţia asupra dualităţii modului de percepţie a propriei personalităţi. Omul este capabil - în opinia autorului - de o dublă cunoaştere: una, prin care el sesizează propriile gânduri, sentimente, senzaţii, etc., şi a doua, prin care se vede pe sine trăind şi acţionând aşa cum vede trăind şi acţionând pe ceilalţi şi sub acest unghi, el se cunoaşte pe sine în acelaşi chip în care îi cunoaşte pe alţii ( p. 79 ). Autoobservaţia este de fapt observaţia aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu numai cunoaşterea gândurilor, sentimentelor şi aspiraţiilor intime (introspecţia ), ci şi cunoaşterea din activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din actele relaţiilor cu semenii, din încercările vieţii, etc. introspecţia este deci numai o latura a autoobservaţiei.

Efectiv, prin introspecţie, noi sesizăm nemijlocit conţinutul gândirii şi reprezentării noastre, care ni se prezintă ca imagini ale lumii externe. Cercetătorii introspecţionişti si-au dat seama de acest lucru; ei cereau subiectului sa relateze numai asupra aspectului psihic ”pur”, eliminându-se orice referire la obiect. S-a şi numit “stimulus error”, pretinsa greşeala pe care o făceau subiecţii relatând despre obiectul (stimulul) percepţiei, al reprezentării, despre obiectul gândirii lor, atunci când se cerea de fapt caracterizarea însăşi a percepţiei, gândirii, etc. introspecţia pretinde abstagerea de la acest conţinut şi relatarea aspectului psihic “pur”, ceea ce, bineînţeles, subiectul nu reuşeşte. Pe primul plan apare obiectul imaginii. Fenomenul de conştiinţa nu poate fi înţeles în afara relaţiei sale cu obiectul, desprins de condiţiile obiective, de situaţia real care-l determină.

Autoobservaţia include nu numai datele conştiinţei, ci şi faptele conduitei şi activităţi proprii, ieşind astfel din limitele “conştiinţei pure”. Despre trăsăturile personale (de temperament, fire, caracter, etc.) aflam din relaţiile cu semenii; despre “fondurile memoriei” noastre nu aflăm prin introspecţie, ci punând la probă memoria şi reuşind în testul făcut s.a.m.d.

In “Fiinţa istorica”, L. Blaga [3] făcea remarca: “Fenomenele psihice sunt ca <trăiri> ele însele”, în sensul că nu trimit spre altceva ascuns în spatele lor,” O astfel de situaţie- continua el - a putut să facă pe un Schopenhauer sau pe un Bergson să creadă ca în lumea psihica ne-am găsi cu posibilităţile noastre de cunoaştere, chiar în faţa lucrului <in sine > “. Dar Blaga adaugă “Cunoaşterea acestor fenomene nu este identica cu <trăirea lor>” (p. 186). … De îndată ce încercăm să-l asimilăm [fenomenul psihic] prin cunoaştere, încep şi distanţările faţa de el” (p. 189).