Stres, mecanisme de coping și mecanisme de apărare

Oamenii se confruntă cu o mulțime de situații stresante: tulburări ale stării de sănătate, zgomot, probleme la muncă, presiunea timpului, probleme sentimentale sau probleme financiare. O expunere îndelungată la o multitudine de situații cauzatoare de stres, poate duce la tulburarea stării de sănătate sau la agravarea unei situații pre-existente.

Stresul este descris ca o situație care tulbură sau este posibil să tulbure funcționarea fiziologică sau psihologică a unei persoane. În termeni medicali, stresul produce o dezechilibrare a homeostaziei, prin stimuli fizici sau psihologici.

Conceptul de stres cuprinde două aspecte:

1. Situația stresantă, care se referă la un stimul fizic nociv sau la un eveniment cu semnificație puternic afectogenă;

2. Starea organismului, caracterizată printr-o tensiune acută, printr-o supraîncordare ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice și psihice ale organismului pentru a face față amenințării(Holdevici, 1995).

După Selye, sindromul general de adaptare cuprinde 3 faze:

a) Faza de alarmă, definită printr-o mobilizare generală a organismului pentru a face față agresiunii. Cuprinde la rândul ei, o fază de “șoc”(scăderea tensiunii arteriale și a temperaturii corpului, depresie a sistemului nervos și o vătămare sistemică generală) și o fază de “contrașoc”(în care încep să se manifeste fenomene de apărare ale organismului: hiperactivitatea glandelor suprarenale, involuția aparatului timico-limfatic);

b) Faza de rezistență, care cuprinde ansamblul reacțiilor sistemice provocate de o acțiune prelungită la stimuli nocivi față de care organismul a elaborat mijloace de adaptare. Fazei de rezistentă îi corespunde pe plan psihic o trăire intensă a frustrării și amenințării.

c) Faza de epuizare, în care adaptarea nu mai poate fi menținută; reapar acum semnele reacției de alarmă care, de această dată, sunt ireversibile.

Fazei de alarmă îi corespunde o “etapă de investigare” caracterizată printr-un conflinct între subiect și ambianță. Fazei de epuizare îi corespunde instalarea tuturor consecințelor negative ale stresului: reacții agresive, trăirea anxietății, depresiei, a stării de panică, comportamentul nevrotic cu efecte dezadaptative.

Mecanismele de adaptare pot fi realiste, ca un răspuns la realitate (mecanisme adaptative, de coping), sau nelegate de realitate(mecanisme defensive, neurotice).

Coping-ul reprezintă procesul activ prin care individul, grație autoaprecierii propriilor activități, a motivațiilor sale, face față unei situații stresante și reușește să o controleze.

I)Strategiile de coping-definite ca scheme adoptate de individ pentru a face față evenimentelor stresante:

- Strategii anticipatorii - al căror scop este să prevină apariția evenimentelor stresante: tehnici precum relaxarea, meditația, antrenamentul asertiv;

- Strategii de tip “tampon”(“buffer”)- prin care individul creează o barieră între sine și mediul stresant, pentru a preveni efectele integrale ale experimentării stării de stress. În această categorie pot fi incluse mecanisme de apărare precum represiunea și negarea (utile mai ales pe termen scurt, prevenind ca individul să se simtă depășit de evenimentul stresant; pe termen lung însă, acestea ar putea distorsiona realitatea percepută de individ și ar putea conduce, în felul acesta, la probleme fizice și psihologice generalizate).

- Strategii reactive-în care indivizii învață să-și controleze sentimentele, gândurile și experiențele apărute într-o situație de criză.

II)Mecanismele de coping

Oamenii reacționează extrem de divers în cazul apariției unui distress. În plan mental(cu sau fără implicare comportamentală), sunt elaborate strategii adaptative conștiente care au ca finalitate depășirea, atenuarea sau tolerarea efectelor stresorilor, conducând în final la reducerea tensiunilor interne (distress-ul) induse de o situație potrivnică ce depășește resursele personale ale individului.

În funcție de variabilele de personalitate, modelate de experiența socială și de natura evenimentelor psihotraumatizante anterioare - depășite sau lăsând urme profunde - ca și de particularitățile stresorilor “actuali”, aceste strategii adaptative pot fi clasificate în trei mari categorii:

a)coping-ul centrat pe problemă(coping vigilent) - cu asumarea sarcinii de a rezolva situația creată și concretizarea într-un plan final de acțiune (în lipsa posibilității unor rezolvări imediate), care crează subiectului stresat “promisiunea” că totul va fi bine.

Este utilizat în situațiile potențial reversibile. Cuprinde evaluarea în plan mental a unor posibilități avute la îndemână de subiect; în cadrul acestor conduite, subiectul:

-evocă experiența anterioară(eventuale succese în aceleași situații);

-contează pe suportul social;

-va solicita informații și va căuta mijloace;

- elaborează un plan de acțiune.

Planul de acțiune este un element central având rolul de a liniști subiectul înainte de rezolvarea practică a problemei.

b)coping-ul centrat pe emoție(coping evitant), caz în care individul stresat acceptă imposibilitatea rezolvării problemelor sau încearcă o amânare, realizând în schimb o “repliere a forțelor” prin comutarea gândirii într-o altă direcție, ceea ce îi provoacă o relaxare emoțională (deși persistă “ghimpele” problemei ce va fi sau nu posibil de rezolvat ulterior).

Este generat de situațiile fără ieșire, ireparabile(decese ale unor ființe apropiate, pierderea unui concurs important). Are un rol pozitiv atunci când nu depășește o durată rezonabilă de timp (se apreciază, în cazul decesului, de circa 7-10zile). Reprezintă o strategie pasivă, “de uitare”, evitând confruntarea cu gravitatea situației, subiectul încercând o detentă emoțională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei - cel puțin pentru moment - și adoptarea unei strategii defensive constând în:

-negare(conduită parțial conștientă);

-resemnare;

-fatalism;

-agresivitate (aceasta ca o reacție de revoltă oarbă contra destinului)

c)reevaluarea problemei: constă în reducerea diferenței - percepute inițial de subiect - între gradul de amenințare și propriile resurse, fapt ce ajută la perceperea situației ca fiind mai tolerabilă (“reinterpretare pozitivă”).