Dogmatică ortodoxă

Am avut prilejul să-l ascult pe Mitropolitul Kallistos Ware vorbind despre viaţa creştină ortodoxă în contextul modern, l-am însoţit zi şi noapte ca pelerin, căutător avid al înţelepciunii şi sfinţeniei părinţilor duhovniceşti, l-am intervievat cu privire la practici ale ortodoxiei tradiţionale în viaţa creştinului occidental la sfârşit de mileniu II, l-am văzut văzut scriind, predicând, slujind şi spovedind, m-a binecuvântat rugându-ne la mănăstiri, în mijlocul credincioşilor, în prag de mileniu III. Îmi este greu să exprim în cuvinte fascinaţia, ca modest cunoscător al spiritului anglo-saxon, pentru admirabila simbioză dintre rigorismul cotidian englez şi trăirea profundă, aproape mistică a Ortodoxiei în persoana Înalt Prea Sfinţiei Sale. Nu există întrebare la care să nu aibă un răspuns, în acord cu toate exigenţele intelectuale şi năzuinţele duhovniceşti ale creştinului de azi, păstrând cu o fidelitate încăpăţânată linia Sfinţilor Părinţi şi disciplina canoanelor. Vorbeşte cu neînchipuită uşurinţă creştinilor de toate nivelurile, călugărilor îmbunătăţiţi, studenţilor critici şi seminariştilor puritani, pentru că este un trăitor autentic şi un spirit universitar enciclopedic .

Cei din alte Biserici îl numesc simplu „Kallistos”, fără camuflată smerenie şi sfioasă supunere, simţind în el o caldă atitudine părintească. Când „Kallistos” rosteşte „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!”, are forţa convingerii că este dintre ceilalţi, dar că are de dăruit mult din inestimabilul tezaur de iubire pe care Dumnezeu i l-a dăruit ca unui „Pavel” al timpurilor moderne, tezaur pe care-l foloseşte ca „dar din dar”, după ce L-a cunoscut pe Domnul şi L-a urmat ca o chemare sfântă.

Tânărul Timothy (Timotei), cel care avea să devină prin călugărire Kallistos, a cunoscut Ortodoxia prin experienţă, pe fondul unei religiozităţi anglicane, cultivate în familie de părinţi, membri activi ai parohiei lor. Din modul cum istoriseşte evenimentul „rănirii inimii” putem conclude că nu a fost un „căutător” cărturăresc, ci că s-a lăsat purtat de Duhul şi a completat lucrarea Lui prin studiu şi prin practică liturgică. La 17 ani a avut prima experienţă „ortodoxă”, într-o biserică rusă din Londra, unde a intrat fără o anumită intenţie. În interior se derula slujba Vecerniei, într-o limbă total necunoscută lui. Ochii, neobişnuiţi cu semi-întunericul din biserică, au perceput iniţial doar un imens spaţiu gol, limitat de catapeteasmă, neobişnuit pentru o biserică anglicană, plină cu pupitre, tapiserii, altar deschis. Încet, încet, constată că de-a lungul pereţilor, în strane, stăteau credincioşi care se rugau, în vreme ce lumina din câteva candele cu untdelemn sfâşiau delicat întunericul. Muzica, deşi stranie, era înălţătoare prin ea însăşi, atrăgându-l spre iconostasul populat cu chipuri sfinte. Dintr-o dată, golul a devenit în mintea sa plinătate. Imaginea tainică era mai vividă decât şi-ar fi imaginat: avea în faţă o comunitate smerită, la vreme de slăvire, comunitatea de oameni şi de sfinţi, pentru că slava celor înalte se constată din smerenia celor de jos. Această îngemănare vie între vizibil şi invizibil, cunoscută teologilor drept „comuniunea sfinţilor” l-a reorientat. Impresia a fost atât de puternică încât a hotărât să se dedice aprofundării învăţăturii ortodoxe, lucru care mai târziu avea să-l conducă la convertire, la vârsta de 23 de ani, şi la studierea sistematică a teologiei ortodoxe şi limbilor clasice.