Taoismul

TAOISMUL

Taoismul este cea de a doua mare religie tradiţională a Chinei, considerată a fi una din marile religii a lumii, fiind un sistem foarte complex, mergând dincolo de limitele stricte a unei religii. Denumirea îşi are originea de la cuvântul Tao ceia ce înseamnă cale sau drum.

Originea taoismului are rădăcini istorice considerabile, care se conturează în primele secole după Hristos. Evoluţia acestei doctrine religioase a dus la conturarea a două curente şi anume: taoismul filosofic şi cel religios.

Întemeietorul taoismului este considerat Lao-tze sau Lao-Tan. Despre persoana acestuia este numai cunoscut că s-a născut în anul 604 î.d. Hr. şi că a funcţionat la arhivele imperiale din Leh-Yang, capitala statului Chou.

Fiind dezamăgit de sistemul de guvernare conform tradiţiei acesta revine în casa sa părintească. Dorind să ducă o viaţă isihastă şi să scape de vizitatori (se consideră că Lao – Tan a fost vizitat chiar şi de Confucius) el hotărăşte să se retragă spre Apus. Păzitorul porţii de Apus, prietenul său Yin – hsi, ape o influienţă hotărâtoare asupra sa şi îl convinge să-şi aşterne gândurile sale filosofice pe hârtie. Astfel este scrisă Cartea despre Cale şi Puterea ei – Tao Te Ching, în fraze scurte, obscure şi criptice. După acest eveniment Lao – tze conform legendei dispare într-o căruţă trasă de doi boi negri.

Începutul taoismului filosofic se leagă de gândirea celora care au decis să se debaraseze de atracţiile şi pericolele politice şi sociale prin refugiu în supunere faţă de legea cosmică fapt ce a dus la apariţia în rândurile acestora a multor asceţi şi sihaştri. Aceştea considereau că dincolo de schimbări există o Mare Unitate (T’ ai I) sau un principiu veşnic şi imuabil Tao. Adepţii acestei acestei doctrine au căutat sensul vieţii fie în înţelegerea acestui Tao fie în identificarea completă cu Tao.

Caracteristic pentru taoişiti sunt două lucruri de bază: 1) dispreţul faţă de bogăţie, prestigiu şi putere; 2) credinţa că viaţa este cel mai mare bun posedat de om. Spre deosebire de confucianişti, adepţii acestei doctrine consideră că omul este un produs al naturii şi susţin că instinctele, sentimentele, imaginaţia, închipuirea trebuie să se manifeste liber. Mergând pe această cale aceştea doreau să se reântoarcă la tradiţiile primare chineze dinainte de apariţia statalităţii, în speranţa că vor descoperi în ele principii şi valori de bază.

Elementul central al doctrinei taoismului filosofic este Tao – calea. Sensul pe care îl primeşte Tao este unitatea imuabilă şi neschimbătoare care stă la baza multiplicităţii scimbătoare a universului care este fundamentul tuturor formelor existene. În sensul dat Tao, deci, este scopul vieţii.

Tao fiind esenţa cosmosului este şi Creatorul lui deşi rămâne impersonal şi inseparabil de creaţie. În aceste două ipostaze acesta apare ca Wu – nefiinţă sau nimic, şi ca Yu ca fiinţă şi creator.

Wu îşi produce în mod tainic propria fiinţă Tao care deţine două forme YinI ( întunericul, potenţialitatea, regresul – principiul femenin) şi Yang (lumina, activitatea, progresul – principiul masculin). Moartea însemna reîntoarcerea la Wu, din care cauză viaţa şi activitatea erau considerate fără roade. Omul trebuie să trăiască având o activitate căt mai minimă, iar lucrurile care nu puteu fi evitate urmau a fi îneplinite “fără pasiune sau emoţie, în aşa fel încât ele să fie “non lucrări”.

Cei înţelepţi vor contempla nefiinţa, vor ajunge la o mai amplă participare la Tao din care cauză vor primi putere peste toate fiinţele, vor deveni puternici şi vor cuceri moartea, devenind nemuritori.

Taoismul religios începe să se constituie în secolul II d. Hr., ca întemeietor fiind considerat Chang Tao – ling, care a fost zeificat în secolul VIII. Acest curent cunoscut şi cu denumirea de taoism popular este o învăţătură de tip esoteric, fiind accesibil numai preoţilor iniţiaţi (Tao-şih).

Conform tradiţiei întemeietorul acestui curent a avut mai multe revelaţii , ajungând să prepare elexirul vieţii. Mai mult Chang Tao – ling a avut de înfruntat opt arhidemoni pe care i-a învins cu ajutorul puterilor sale magice şi a talismanilor sale. Ca rezultat a acetor sale de vitejie el împreună cu soţia şi doi discipoli se înalţă în ceruri.

Chang Tao – ling a fost întitulat şi “Stâpân Ceresc” titlu care se transmite din generaţie în generaţie descendenţilor săi cărora acesta le-a transmis şi învăţătura.

Această învăţătură ere un substrat mitologic bogat, majoritatea zeităţilor chineze făcând parte din panteonul taoist. Deoarece majoritatea zeilor conform tradiţiei au fost de origine umană, atunci şi panteonul are o organizare ce în linii mari corespund societăţii umane. În fruntea panteonului se află “Supremul şi Augustul Împărat de Jad” (Ju-huang-şang-ti), numit şi “Cerul Tată”. Acesta este creatorul fiinţelor umane, pe care le-a creat din lut şi care au fost expuşi la soare pentru a fi uscaţi. Din cauza unei ploi unele din statuiete au fost distruse, din care cauză astăzi avem oameni bolnavi.