Sociologia devianței

C1

UNIVERSUL SOCIAL ÎNTRE NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ

Actor social. Reacţie socială. Relaţie Socială. Structură socială.

Instituţie socială

În condiţiile în care, din punct de vedere etimologic, cuvântul „politic” descinde din grecesul „polis”, care desemnează „cetatea, societatea”, înseamnă că Aristotel, atunci când a numit omul – animal politic („zoon politikon”), a vrut să spună, de fapt, că omul trebuie privit ca un „actor social”. Aşa cum se arată în literatura de specialitate , Antoine de Montchrestien a fost primul care, încă în anul 1613, a arătat sinonimia dintre „politic” şi „social”, pentru a desemna ansamblul faptelor ce se petrec într-o cetate, generate de sau destinate unor actori sociali, între care se stabilesc interacţiuni sociale, reglate de anumite norme, valori sau aşteptări. Relaţiile sociale, având un caracter dinamic, se cristalizează în anumite structuri sociale, a căror evoluţie, valorificare sau sancţionare este legată de apariţia unor instituţii sociale.

Majoritatea părinţilor sociologiei ca ştiinţă consideră că omul este o fiinţă naturală, în timp ce societatea este un mediu artificial, la baza căruia stă un act juridic: convenţia sau contractul. Astfel, omul, din „fiinţă naturală”, se transformă într-un „actor social”, din momentul în care devine protagonistul unei relaţii sociale, fundamentată pe regula „stimul – reacţie” şi raportată la un set de pretenţii convenţionale sau contractuale. Astfel, universul social apare prin abandonarea raporturilor natural-biologice pe care omul le întreţinea, în calitatea sa primară de mamifer, şi trecerea la raporturi inter-umane noi, calitativ superioare, orientate spre un proiect existenţial. S-a susţinut că socializarea omului reprezintă o „mutaţie ontologică”, în sensul convertirii datelor lumii concrete într-un sistem al ordinii antropice. Producând obiecte în mediu, după un model mental, şi adaptând aceste obiecte unui scop al său, premeditat, omul produce lucruri inexistente în natură si se produce pe sine într-o altă formă de realitate decât cea corporală. Omul ca „actor social” reprezintă, aşadar, un organizator al propriilor sale puteri productive şi un constructor de realităţi care îi supravieţuiesc. Ca fiinţă generică şi generatoare a socialului, omul confirmă că realitatea socială este un proces foarte complex şi contradictoriu, în continuă devenire. În acest context, omul, ca „actor social” este fiinţa biologică surpuinsă în acţiunea sa asupra mediului şi în interacţiunea sa cu alţi actori sociali care populează mediul, societatea existând acolo unde „spaţiul locuit” devine „spaţiu trăit”. Trăirea spaţiului social presupune că omul îmbracă, succesiv sau sincron, atât identitatea de „stimulent”, cât şi calitatea de „respondent”, în cadrul relaţiilor sociale pe care le întreţine.

„Relaţiile sociale” au fost definite ca fiind totalitatea raporturilor orientate normativ şi motivate axiologic, care particularizează zona unor proiecte existenţiale elaborate conştient, într-un limbaj accesibil, admis unanim ca formă de comunicare interinndividuală. Astfel, sub aspectul organizării sale, spaţiul social ar putea evolua pe următoarele coordonate:

- cutumele (obiceiurile): medii empirice şi incipiente de socializare;

- relaţiile, structurile şi instituţiile sociale: cadru normativ care s-a cristalizat progresiv din cutume;

- mentalul colectiv: fondul socializant care are aptitudinea de a crea, a valorifica, a întreţine sau a sancţiona anumite relaţii, structuri sau instituţii sociale.

Fiecare om, devenit actor social, emite anumiţi stimuli (verbali sau non-verbali, asociaţi propriului său sistem de norme, valori şi aşteptări), care declanşează anumite reacţii (verbale sau non-verbale, asociate propriilor lor sisteme de norme, valori sau aşteptări) din partea altor actori sociali. Astfel, din interacţiunile repetate gen „stimul-reacţie”, se construiesc relaţii sociale, de cooperare sau conflict, de acceptare sau dezavuare, de simpatie sau antipatie etc, în funcţie de gradul de similitudine sau discrepanţă dintre setul de norme, valori şi aşteptări ale actorilor sociali care au intrat în interacţiune. Cristalizarea acestor relaţii sociale pe diverse paliere conduce la apariţia unor „structuri sociale”, care, la rândul lor, sunt promovate sau sancţionate de anumite „instituţii sociale”, toată această dinamică aflându-se în strânsă legătură cu mentalul colectiv asociat unui context geografic, cultural, istoric sau economic.

De exemplu, la început a existat cutuma potrivit căreia „e bine să ai şcoală”, după care au început să apară actori sociali (dascăli şi învăţăcei, maiştri şi ucenici, cadre didactice şi elevi etc), relaţii sociale stabilite între aceştia în cadrul unor structuri sociale (cursuri, traininguri, structuri furnizoare de experienţe practice etc), cu evoluţia ghidată, normată sau sancţionată de anumite instituţii sociale (unităţi de învăţământ, unităţi angajatoare, unităţi de calificare, ministere de resort etc). Ca o adiţie axiologică, apare mentalul colectiv, cu rolul său socializant, în sensul că mentalului colectiv îi aparţin afirmaţii de genul: „în ziua de azi, şcoala se face altfel decât pe vremea mea” sau „beneficiarii actului didactic ar trebui să aibă şi rol decizional asupra actului didactic, în sensul de a implica elevii în elaborarea curriculei şcolare” etc. Astfel de afirmaţii, fie că au valoare de adevăr, fie că au valoare de prejudecată, dacă sunt emanate de mentalul colectiv şi nu de un individ unic, au forţă socializantă, în sensul că pot menţine, re-construi sau distruge un univesr social format din anumiţi actori, relaţii, structuri şi instituţii sociale.