Sociologia Relațiilor Internaționale

I. Ordinea în viaţa socială

A spune despre anumite lucruri că, împreună, sunt plasate în ordine, înseamnă, în cea mai simplă accepţiune a termenului, că ele sunt legate unele de altele potrivit unui anumit cadru, că relaţia dintre ele nu este pur şi simplu lăsată pe seama hazardului, ci conţine un anumit principiu identificabil. Un rând de cărţi de pe raftul unei biblioteci corespunde unui cadru ordonat, iar câteva cărţi aşezate pe podea la întâmplare, nu.

Dar când avem în vedere ordinea în viaţa socială – ca fiind opusă dezordinii – nu trebuie să avem în vedere orice cadru sau aranjament metodologic, ci un cadru de un anumit tip. Un anumit tip de comportament poate fi identificabil în timp ce oamenii sau grupurile de oameni se află în conflict violent; dar această situaţie poate fi caracterizată mai bine ca fiind în stare de dezordine.

Statele suverane se pot comporta în timp de război (sau criză) în conformitate cu anumite principii, iar indivizii în condiţii de teamă şi insecuritate (cum sunt prezentaţi de către Hobbes) pot să se comporte conform unui anumit cadru prestabilit. Dar acestea nu sunt exemple de ordine, ci de dezordine în viaţa socială.

Ordinea pe care oamenii o urmăresc în viaţa socială nu este orice tip de ordine în relaţiile dintre oameni (sau grupuri), ci un cadru care concură la atingerea unui anumit rezultat, un aranjament al vieţii sociale care promovează anumite valori sau scopuri.

Dar anumite scopuri reprezintă piatra de temelie a ordinii; împlinirea lor este o condiţie nu numai a unui anumit tip de viaţă socială, ci a vieţii sociale însăşi.

Oricare ar fi scopurile urmărite de societăţi, toate societăţile recunosc aceste scopuri şi crează aranjamente care să le promoveze.

Trei astfel de scopuri trebuie menţionate:

1) toate societăţile caută să asigure condiţii ăn care viaţa va fi protejată într-o anumită măsură împotriva violenţei, care ar putea provoca moartea sau rănirea;

2) toate societăţile caută să asigure că promisiunile, o dată facute, vor fi respectate, şi că acordurile, odată realizate, vor fi duse la îndeplinire;

3) toate societăţile caută să asigure că posesia lucrurilor va rămâne stabilă (într-o anumită măsură) şi nu va face obiectul unor provocări constante şi fără limită.

Acestea sunt trei valori (scopuri) de bază ale vieţii sociale, legate fiinde de viaţă, adevăr şi proprietate; ele sunt cu siguranţă incluse în orice listă a scopurilor de bază ale oricărei societăţi şi ele ilustrează ideea unui scop de bază.

Toate aceste scopuri sunt scopuri elementare – o constelaţie de persoane (sau grupuri) unde nu există nici o pavăză împotriva violenţei, sau prevederi legate de onorarea acordurilor şi de stabilitatea posesiunilor, nu ar putea fi numită societate. Acestea sunt în celaşi timp şi scopuri primare: orice alte scopuri ar fi urmărite de o anumită societate, presupune realizarea anterioară a acestor trei scopuri într-o anumită măsură.

Dacă oamenii nu se simpt în siguranţă, ei nu sunt capabili să-şi aloce energiile în direcţia realizării unor proiecte noi; dacă nu există presupunerea că acordurile la care s-a ajuns nu vor fi respectate, nu este de aşteptat ca acordurile la care s-a ajuns să fie să facilitaze un comportament cooperativ; dacă posesia bunurilor nu este stabilită, este greu de imaginat o relaţie socială stabilă, indiferent de natura sa.

Dar aceste trei scopuri au şi o valoare universală, în sensul că orice societate ţine seama de ele. Dacă aceste scopuri nu sunt realizate într-o anumită măsură, nu am putea vorbi de existenţa unei vieţi sociale, sau a unei societăţi; realizarea altor scopuri presupune realizarea acestor trei scopuri de bază.

Uneori ordinea socială este definită în termenii obedienţei faţă de regulile de conduită; ea este definită, mai specific, ca fiind obedienţa faţă de regulile de drept. De fapt, ordinea în viaţa socială este foarte legată de conformitatea comportamentului uman faţă de regulile de conduită, chiar dacă nu faţă de regulile de drept. În cele mai multe societăţi, ceea ce ajută la crearea tiparelor de conduită care să fie conforme cu scopurile elementare privind îngrădirea violenţei, onorarea acordurilor şi stabilitatea posesiunilor, este existenţa unor reguli care interzic crimele, nerespectarea termenilor contractului şi regulile privind proprietatea. Oamenii ataşează o mare importanţă ordinii, deoarece ea asigură predictibilitate comportamentului uman, o consecinţă a scopurilor primare ale coexistenţei.

II. Ordinea internaţională

Prin ordine internaţională se înţelege acel cadru de activităţi care susţine scopurile elementare sau primare ale societăţii de state (ale societăţii internaţionale).

a) Punctul de plecare al relaţiilor internaţionale este existenţa statelor – comunităţi politice independente – fiecare având un guvern şi exercitând dreptul de suveranitate asupra unei anumite porţiuni din suprafaţa Terrei şi asupra unui anumit segment al populaţiei globului. Relaţiile internaţionale sunt relaţii stabilite între state şi nu relaţiile stabilita între naţiuni.

Suveranitatea internă înseamnă supremaţia asupra tuturor autorităţilor din acel teritoriu. Suveranitatea externă nu înseamnă supremaţie, ci independenţa în relaţia cu alte autorităţi din afara statului. Exemple de comunităţi politice independente sunt oraşele-state din Grecia antică sau Italia Renaşterii, precum şi statele-naţiune moderne. Ele cuprind statele în care legitimitatea guvernării este bazată pe principii dinastice (în Europa modernă până la Revoluţia Franceză) şi statele în care legitimitatea guvernului este bazată pe principiile suportului popular sau naţional (în Europa începând de la Revoluţia Franceză). Ele includ statele multinaţionale şi statele cu o singură naţionalilate; statele ale căror teritorii nu formează o suprafaţă continuă, precum şi statele care o formează.

b) Un sistem de state (sistem internaţional) este format când două sau mai multe state au suficient de multe contacte între ele şi acţiunile lor exercită un impact suficient de puternic asupra deciziilor celuilalt/celorlalte, determinându-le să acţioneze (cel puţin într-o anumită măsură) ca şi părţi ale unui întreg. Când statele au un contact suficient unul cu celălalt şi când există o interacţiune suficient de puternică între ele astfel încât comportamentul fiecăruia este un element luat în calcul de către celelalte, se poate vorbi de formarea unui sistem