Strategii de dezvoltare a sectorului terțiar

Cursul 1

LOCUL ŞI ROLUL SERVICIILOR ÎN ECONOMIE

1.1. Serviciile şi sectorul terţiar

1.2. Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială

1.1. Serviciile şi sectorul terţiar

Preocupările referitoare la clasificarea activităţilor economice pe sectoare vizează înţelegerea specificului comportamentului lor economic şi evidenţierea tendinţelor înregistrate şi previzibile în evoluţia structurii economice.

Teoriile privind clasificarea sectorială a economiei i-au avut ca protagonişti pe Allan Fisher, Colin Clark şi Jean Fourastié.

Activităţile de servicii au fost regrupate pentru prima dată de către Allan Fisher într-un distinct al economiei naţionale, sectorul terţiar, un ansamblu de activităţi consacrate producţiei nemateriale, în timp ce sectorul primar grupează activităţile agricole şi extractive, iar sectorul secundar industriile de prelucrare. Progresul economic are drept caracteristică glisarea ocupării forţei de muncă şi a investiţiilor din sectorul primar spre cel secundar şi apoi spre cel terţiar.

Ulterior, această clasificare este perfecţionată de Colin Clark şi Jean Fourastié.

Pe baza unei analize statistice Clark grupează activităţile economice în:

- activităţi primare, caracterizate prin utilizarea directă a resurselor naturale şi randamente descrescânde (agricultura, exploatările forestiere, vânătoarea, pescuitul);

- activităţi industriale (secundare) caracterizate prin transformarea continuă şi pe scară mare a materiilor prime în produse transportabile şi printr-o productivitate ridicată şi randamente crescânde;

- activităţi terţiare, caracterizate printr-o productivitate mai redusă. Se includ aici diverse activităţi meşteşugăreşti de reparaţii, croitorii, micile brutării, industria construcţiilor, ca şi activitatea băncilor, asigurările, comerţul, serviciile personale.

După Fourastié, comportamentul economic al celor trei sectoare este caracterizat prin nivelul şi dinamica productivităţii muncii şi prin nivelul progresului tehnic şi receptivitatea faţă de acesta.

Astfel se consideră că în sectorul primar creşterea productivităţii muncii se situează la un nivel mediu, în sectorul secundar peste medie, iar în sectorul terţiar sub medie. De asemenea, sectorul secundar este apreciat ca înregistrând cel mai înalt grad de pătrundere a progresului tehnic, în timp ce terţiarul este caracterizat ca fiind cel mai puţin receptiv la acesta.

Realitatea din ultimele decenii a demonstrat că progresul tehnic a pătruns şi în sectorul terţiar, mai ales, prin dezvoltarea rapidă a informaticii şi a tehnologiilor moderne din domeniul telecomunicaţiilor. Automatizarea proceselor a condus, dimpotrivă, la reduceri de personal în anumite ramuri cum ar fi: transporturi, comerţ cu ridicata, telecomunicaţii, servicii bancare, de asigurări etc.

Astfel în multe ţări dezvoltate cum ar fi Franţa, după puternicul avânt al sectorului terţiar din perioada 1960-1980, când creşterea producţiei de servicii era însoţită de o creştere aproape simetrică a mâinii de lucru angajate, anii ’80 au inaugurat era standardizării, informatizării şi automatizării pentru numeroase domenii ale serviciilor, determinând ca ritmurile de creştere ale angajărilor să fie din ce în ce mai lente.

Creşterea preocupărilor firmelor de servicii pentru introducerea progresului tehnic a fost determinată şi de intensificarea concurenţei pe piaţa serviciilor în contextul măsurilor de liberalizare a comerţului invizibil. În aceste condiţii, firmele de servicii au început şi ele să urmărească economiile de scară , să folosească sisteme computerizate şi alte elemente de avangardă ale progresului tehnic.

Ramurile economice nu sunt izolate unele de altele, serviciile de producţie fiind un factor determinant al sporirii productivităţii muncii industriale, agricole etc. Aceasta este însăşi raţiunea apariţiei şi a dezvoltării rapide a serviciilor de producţie.

Legat de interdependenţele între activităţile economice apare şi o altă limită a clasificării sectoriale. Astfel activităţile de servicii în scopul producţiei materiale, exercitate în chiar interiorul întreprinderilor producătoare de bunuri, de multe ori nu pot fi disociate şi evidenţiate separat de activităţile de producţie propriu-zise, fiind astfel numeroase serviciile care sunt cuprinse în sectorul primar sau secundar. Astfel de servicii se referă mai ales la: reparaţii ale construcţiilor şi utilajelor, mecanizarea sau automatizarea unor lucrări, culegerea şi prelucrarea informaţiilor, proiectare, organizare etc. Prin urmare, sfera serviciilor este mai largă, mai cuprinzătoare decât sfera sectorului terţiar, înglobând o serie de activităţi nemateriale desfăşurate în sectorul primar şi secundar.

Dezvoltarea şi diferenţierea serviciilor au condus la încercări de scindare şi sistematizare a terţiarului, respectiv la desprinderea din cadrul lui a unor servicii cu caracter special şi constituirea lor într-un sector distinct – sectorul cuaternar. După unele păreri, sectorul cuaternar ar fi constituit din activităţile ce se referă la timpul liber (spectacole, loisir, turism), în timp ce după altele, cuaternarul ar fi „sectorul informatic” cu tot ce aparţine de el: cercetare, producţie de soft-uri, tehnici moderne de interconectare, telecomunicaţie şi acţiune la distanţă.