Comunicarea eficientă a funcționarului public

INTRODUCERE

În viaţa noastră de fiecare zi în mod direct sau indirect , intrăm în relaţii fireşti cu funcţionarul public , aflat în cele mai diverse ipostaze . Funcţionarul public ni-l dorim să fie , în primul rînd un om civilizat , receptiv şi plin de solicitudine faţă de nevoile colectivităţii . Fiindcă datoria esenţială a funcţionarului public , începînd de la treapta cea mai înaltă , este să slujească cu credinţă şi responsabilitate , cît mai operativ şi corect pe toţi cei care i se adresează şi în slujba cărora se află .

Actualizarea temei .Pentru un şef de succes comunicarea este o stare de spirit şi un instrument; el petrece între 55-95% din timp vorbind, ascultînd, scriind şi citind, deci comunicînd. Cu cît poziţia şefului în structura ierarhică este mai înaltă, cu atît acest timp este mai lung. Şi nu numai atît : urcarea şefului pe treptele ierarhice ale profesiei sale. fapt care confirmă succesul, este determinată de abilitatea lui de a comunica.

Din punct de vedere cronologic , comunicarea interumană este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale .

Gradul de cercetare al temei .Dacă caracterul necesar al comunicării este subliniat de mulţi autori, care s-au referit la ea, nu aceeaşi unitate de idei se întîlneşte în legătură cu definirea ei, părerile fiind neconcordante. În genere, comunicarea este acţiunea de a transmite şi de a face schimb de informaţii, de gînduri şi sentimente. Unii autori lărgesc enorm sfera şi conţinutul noţiunii respective, considerînd că prin comunicare trebuie să înţelegem orice schimb, care are loc între două sau mai multe persoane sau grupuri.

Pornind de aici, unii psihologi sociali au preluat şi absolutizat noţiunea de schimb, întroducînd cele trei sisteme în teoria comunicării.

Pentru alţi autori, comunicarea se reduce la prezenţa unui mesaj compus într-o limbă comună interlocutorilor.

Nici una, nici alta dintre aceste două modalităţi, nu reuşesc să redea un conţinut riguros al noţiunii de comunicare. Prima păcătuieşte prin extinderea nepermisă a sferei noţiunii de comunicare, întroducînd în ea unele aspecte nespecifice, iar cea de-a doua prin îngustarea nepermisă a ei, excluzînd alte forme de comunicare bazate pe mijloace neverbale (mimică, pantomimă).

Claude Flament scrie că: "pentru noi există comunicare cînd există schimb de semnificaţii".

Însă Norbert Sillamy (1967) spune că: "comunicarea implică transmisia, intenţionată sau nu, de informaţii, destinate a învăţa sau a influenţa un individ sau un grup. Dar ea nu se reduce la atît. în acelaşi timp, cînd informaţia este transmisă se produce o acţiune asupra receptorului şi un "efect invers asupra persoanei emitente, care este influenţată la rîndul său" 1.

Trebuie de menţionat că pentru actul comunicării, este foarte importantă relaţia dintre indivizi, prin intermediul căreia se realizează schimbul de informaţii, de semnificaţii, care duc la modificarea comportamentului celor angajaţi în proces. O deosebită importanţă o are nu numai înţelegerea noţiunii de comunicare, ci şi a diferitor tipuri ale ei. Nici în această direcţie nu întîlnim o unitate de păreri.

B.Zajonc (1967) împarte comunicarea în întîmplătoare , consumatorie şi instrumentală. " În comunicarea întîmplătoare, - scrie el, emiţătorul furnizează informaţii altuia fără a avea intenţia de a o face şi chiar fără să-şi dea seama ” .

Comunicarea consumatorie survine ca o consecinţă a unei stări emoţionale sau motivaţionale a unui individ (bucurie, suferinţă, frică), ea fiind simpla expresie a acestei stări.

Comunicarea instrumentală vizează, un obiect, urmărind să producă efecte determinate asupra receptorului, modificînd direct, relaţiile lui. În comunicarea consumatorie mesajele sunt emise, forma şi conţinutul lor nu depind decît de starea emiţătorului. În comunicarea instrumentală, mesajele sunt transmise şi variază după efectele pe care trebuie să le producă asupra receptorului".

G.B.Mailhiot (1968) face o caracterizare mai amplă comunicării, stabilind unele tipuri ale ei pe baza utilizării mai multor criterii.

1. Sam Deep , Secretul oricărui succes , Bucureşti , Editura Polirom , 2003 , p. 103

Din punct de vedere al instrumentelor folosite, comunicarea se împarte în verbală şi neverbală; din cel al persoanelor care participă la realizarea ei, în interpersonală (2 indivizi) şi de grup (mai mulţi indivizi), aceasta din urmă împărţindu-se, la rîndul ei în comunicarea intragrup (se desfăşoară între membrii aceluiaşi grup) şi comunicarea intergrupală (între 2 sau mai multe grupuri): din cel al obiectivelor pe care le urmăreşte în consumatorie şi instrumentală, prima vizînd schimbul de plăcere, cea de-a 2 fiind întotdeauna utilitară, vizînd anumite scopuri.