Căile de Atac

Introducere

Diferite forme arhaice de îndreptare a greşelilor de judecată au existat din cele mai vechi timpuri începând cu dreptul roman,apoi cel bizantin şi cel franco-german.

Sursa recursului este aceea de cale de atac ce se individualizează prin trăsăturile sale faţă de alte mijloace de corectare a erorilor „in judicando”-a fost identificată în primele legiuni medievale franceze ăn aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt din 1270.

Primele legi care conţin termenul „casare” sunt ordonanţa de la Blois 1579 a lui Henric al III-lea şi edictul de la Rouen 1597 a lui Henric al IV-lea. Ordonanţa apărută în timpul regelui Ludovic al XIV-lea în 1660 legaliza forma „cererilor în casaţie”.

În 1738 cancelarul D' Aguesseau codifică,într-un regulament, ordonanţele anterioare privitoare la cererea de casaţie.

Recursul în casaţie va fi reglementat de regulamentul din 1738,de decretul din 1790 şi de legi din 1826, 1837, 1859, 1862, 1883, 1947, 1952, 1956,1967,1973 şi nu de Codul de procedură francez din anul 1806.

În România regulamentele organice 1831-1832 prevedeau crearea în viitor a Înaltei Curţi,idee care totuşi nu s-a aplicat.

În urma Tratatul de la Paris 1856 şi convenţia de la Paris s-a dispus crearea pentru Principatele române a unei Curţi de Casaţie cu sediul la Focşani.

În 1859 se redactează un proiect de lege privitor la Curtea de Casaţie, proiect care intră în vigoare în 1861,Curtea de Casaţie ia fiinţă la 15 martie 1862 în Bucureşti.

Procedura recursului a fost reglementată în legile Curţii de Casaţie şi, pentru anumite materii,în legile de accelerare a judecăţilor,până în anul 1948,când a fost introdusă în Codul de procedură civilă.

În anul 1952,recursul rămâne singura cale de atac ordinară,cale a apelului fiind suprimată.

Prin legea 56/1993 se reintroduce apelul,recursul fiind reglementat ca o a doua cale de atac ordinară.

Prin ordonanţa 138/2000,recurusul este calificat ca o cale extraordinară de atac.

Prin ordonanţa de urgenţă a guvernului 58/2003 s-a încercat o reformă de substanţă în materie,prin revenirea la soluţia antebelică,definitorie pentru recursul în casaţie,aceea ca recursul să fie dat în competenţa aproape exclusivă de soluţionare a Curţii Supreme de Justiţie.

În urma adoptării legii 219/2005 s-a revenit la forma anterioară,conform căreia recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel art.299 alin.2 Cod procedură civilă.

Lucrarea e structurată pe şase capitole:

Cap I Clasificarea căilor de atac

Unul din elementele acţiunii civile îl constituie căile de atac.Aceste căi de atac reglementatede Codul de procedură civilă pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

Cap II Cuprinde definiţia recursului şi caracterele recursului în procesul civil român.

Caracterele recursului sunt:caracter extraordinar,caracter comun,caracter de cale de atac de reformare,caracter nedevolutiv,caracter nesuspensiv de executare,caracter subsecvent ori subsidiar.

Cap III Reglementarea recursului cuprinde condiţiile de fond:

1)Obiectul

2)Subiectele recursului

3)Interesul

4)Capacitatea procesuală de exerciţiu

5)Procurorul

6)Motivele de recurs

Motivele de recurs sunt expres şi limitativ determinate de art. 304 Cod procedură civilă.

Motivarea trebuie să fie concisă,precisă şi clară;ea trebuie să cuprindă o dezvoltare a fiecărui motiv de recurs.

Cap IV Cuprinde procedura de soluţionare a recursului

Dispoziţiile prevăzute în materie de recurs se completează în mod corespunzător cu cele prevăzute de lege în materie de apel,dar şi aplicarea unora din regulile stabilite pentru judecata în primă instanţă.

Cap V Cuprinde căile de atac ce se pot promova împotriva hotărârilor din recurs.Aceste căi de atac sunt:contestaţia în anulare şi revizuirea.

Partea finală prezintă concluziile referitoare la tema abordată.Se aduc critici la adresa legiuitorului care nu a avut soluţii eficiente pentru a crea un sistem coerent al căilor de atac.