Studiu comparativ privind căile de atac ordinare în procesul penal - apelul și recursul

CUVÂNT ÎNAINTE

Statul de drept presupune asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către autorităţile publice, fără discriminări, precum şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalţi de către fiecare cetăţean.

Respectul faţă de lege, presupune şi respectarea unor precepte ca norme de conduită. În măsura în care membrii societăţii respectă limitele impuse prin lege, există toate premisele ca fiecare individ să ia propriile decizii într-o societate stabilă, cu efecte benefice atât pentru sine, cât şi pentru cei din jurul său. Sfidarea legii impune anumite constrângeri, care de cele mai multe ori îmbracă haina normelor de drept.

Termenul de justiţie penală este utilizat pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială. Justiţia penală nu este altceva decât rezultatul evoluţiei reacţiei societăţii umane faţă de fenomenul infracţional.

Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru ordinea de drept. Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să înfăptuiască justiţia penală.

În acest sens, pentru apărarea intereselor sale, orice persoană are consfinţit accesul la justiţie.

În înfăptuirea actului de justiţie un rol deosebit îl au instanţele de judecată. Legea fundamentală, Constituţia, face referiri la acest aspect stipulând, că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Datorită complexităţii sale, actul de justiţie nu poate fi realizat în lipsa unei activităţi prealabile de urmărire şi cercetare, desfăşurate de către organele judiciare, activitate care are drept scop pregătirea condiţiilor care să asigure o judecare optimă şi să garanteze aflarea adevărului. Momentul final şi necesar al activităţii judiciare prin care se stinge raportul juridic de drept penal şi este restabilită ordinea de drept îl constituie soluţionarea conflictului. Pronunţarea soluţiei are loc după deliberarea judecătorului, acesta nemaiputând reveni asupra soluţiei, indiferent dacă este sau nu corectă. Posibilitatea modificării soluţiei este admisă de lege prin reglementarea instituţiilor căilor de atac.

În momentul de faţă, procesul penal în faza de judecată trece – de regulă – prin trei etape: fond, apel şi recurs. Ulterior soluţionării cauzelor în primă instanţă pot fi semnalate cazuri în care hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt fundamentate fie pe o situaţie de fapt stabilită în mod greşit, fie pe o incorectă aplicare a dispoziţiilor legale. Nu întotdeauna rezolvările date au ca suport o situaţie de fapt stabilită în mod corect, real, după cum nu toate au la bază o corectă interpretare şi aplicare a legii. Chiar dacă aceste greşeli nu pot fi întotdeauna evitate, dacă sunt semnalate, devine inevitabilă înlăturarea lor.

Aşadar, există două căi de atac ordinare la care poate apela justiţiabilul atunci când este nemulţumit de hotărârea dată în primă instanţă: apelul şi recursul. Pentru unele sentinţe şi încheieri este prevăzută numai calea de atac a recursului.

Prezenta lucrare îşi propune să identifice şi să analizeze toate elementele şi caracteristicile proprii fiecărei căi de atac ordinare în parte, precum şi reglementările comune privind apelul şi recursul. În acest sens, primul capitol cuprinde referiri de ordin istoric şi de drept comparat privind căile de atac ordinare.

În al doilea capitol sunt analizate hotărârile judecătoreşti care sunt supuse căilor de atac ordinare, precum şi modul în care instanţa de apel – recurs poate fi învestită.

În al treilea capitol sunt studiate în comun efectele pe care le pot produce declaraţia de apel şi declaraţia de recurs cu indicarea, în acelaşi timp, a deosebirilor de reglementare a efectelor apelului faţă de efectele recursului atunci când o cauză poate trece prin ambele căi de atac ordinare.

Lucrarea de faţă cuprinde şi un capitol dedicat procedurii de judecată a apelului şi recursului, precum şi o analiză a soluţiilor ce pot fi pronunţate de către instanţe în căile de atac ordinare. O particularitate a judecăţii în căile de atac ordinare o constituie faza de admisibilitate, în urma căreia instanţa poate admite sau respinge cererea de modificare a soluţiei pronunţate în speţă. În caz de respingere, însă, va fi menţinută soluţia deja existentă.

În partea finală a lucrării am inclus decizii şi o serie de soluţii jurisprudenţiale menite a întregi aspectul teoretic al instituţiei căilor de atac ordinare cu problemele care apar în practică.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Căile de atac în general

În justiţia represivă perfecţiunea este un ideal greu, dacă nu chiar imposibil, de atins. Nu toate hotărârile judecătoreşti se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o corectă interpretare şi aplicare a legii. În administrarea justiţiei, ca şi în orice domeniu de activitate umană, oricând se pot săvârşi erori, generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecţilor procesuali maximum de garanţii în desfăşurarea procesului penal

Judecata deţine rolul principal în activitatea desfăşurată în vederea realizării scopului procesului penal, întrucât în această fază se stabileşte, cu caracter definitiv, vinovăţia inculpatului şi sancţiunea pe care acesta trebuie să o suporte drept consecinţă a faptei sale sau, dimpotrivă, absolvirea sa definitivă de învinuirea ce i s-a adus. Dată fiind importanţa deosebită a acestei faze, legiuitorul a sporit drepturile procesuale de care pot uza părţile şi a impus numeroase garanţii procesuale pentru a crea cele mai bune condiţii de distribuire a justiţiei. Cu toate acestea, este posibil totuşi ca hotărârea judecătorească să fie greşită, fie din cauza părţilor, care prin denaturările şi reticenţele lor nu i-au informat corect pe judecători sau nu s-au putut apăra , fie chiar din cauza judecătorilor, care nu şi-au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situaţia de fapt ori au interpretat sau aplicat greşit legea substanţială sau procedurală Şi dacă este cu totul de înţeles că erorile nu pot fi întotdeauna evitate, ar fi absolut de neiertat ca acestea, odată comise, să se permanentizeze, chiar atunci când este posibil să se descopere existenţa lor.

Necesitatea verificării activităţii desfăşurate de către instanţele judecătoreşti şi a hotărârilor pronunţate a impus instituirea căilor de atac, astfel încât să nu dobândească

Autoritate de lucru judecat decât acele hotărâri care sunt conforme cu legea şi cu adevărul.

Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei a determinat înscrierea în Constituţia revizuită a României (art. 129) a principiului că: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Acest principiu, recunoscut ca drept fundamental al omului, este consacrat şi de documente de drept internaţional. Astfel, Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 enunţă în art. 145 parag. 4 pct. 5 că: „Orice persoană declarată ca răspunzând de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de această lege, să ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a declarării vinovăţiei sale şi a pedepsei aplicate”.