Drept de Autor

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

§1. Cadrul legistlativ și instituțional.

Denumirea creații intelectuale artistice delimitează generic toate creațiile intelectuale de cele care beneficiază de atributul ,,industriale”. Altfel spus, intră în categoria obiectului drepturilor de autor toate creațiile intelectuale cu condiția să nu aibă caracter industrial.

Drepturile de autor precum si drepturile conexe drepturilor de autor sunt reglementate in Romania prin Legea 8/1996, modificată si completată prin Legea 285/2004.

Pe plan internațional drepturile autorilor de creații intelectuale cu caracter artistic sunt consfințite prin Convenția Universală a Dreptului de Autor de la Geneva din 6 decembrie 1959.

Ca obiect al dreptului de autor conform legii sunt recunoscute operele originale de creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul de exprimare și independent de valoarea lor.

Din textul legii rezultă, în primul rând, că declararea calității de autor se face prin aducerea operei la cunoștință publica, deci nu este necesară îndeplinirea unei proceduri și obținerea unui titlu de protecție ca în cazul creațiilor industriale. În al doilea rând, calitatea de autor este recunoscută întotdeauna unei persoane fizice, admițându-se urmatoarele cazuri particulare: coautorii, colectivul, colaboratorii, anonimatul, pseudonimul .

Deoarece se consideră că opera este în esență ideea (ideile) care îi stă (stau) la bază, condițiile de perceptibilitate prin simțurile umane și de fixare pe un suport material țin doar de problema dovedirii existenței ei. Ca urmare dreptul de autor se naște de fapt în momentul creării nu în momentul aducerii ei la cunoștința publicului, autorul având dreptul moral de a decide dacă și când se produce acest lucru .

Aspectul moral constă in dreptul de a fi recunoscut ca autor, de a decide dacă, când și sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publicului, de a pretinde respectarea integrității operei, de a se opune modificărilor și oricărei atingeri și dreptul de a retracta opera.

Dreptul patrimonial esențial este cel de exploatare exclusivă. Din aceasta decurge dreptul de a decide asupra momentului și modului de utilizare, concretizat in dreptul de a autoriza: reproducerea, difuzarea, reprezentarea scenică, expunerea publică, proiecția, transmiterea, retransmiterea, difuzarea secundară etc.

În cazul particular al operelor de artă plastică se consemnează și dreptul de suită care constă în dreptul autorului de a primi 5% din prețul de vânzare a operei sale la fiecare revânzare a operei sale și dreptul de a fi informat asupra oricărei tranzacții, respectiv asupra locului unde se află opera sa. Dreptul de suită este inalienabil.

§2. Scurt istoric al protecției drepturilor de autor.

2.1. Perioada antică. Recunoașterea exclusivității realizatorilor decreații intelectuale în exploatarea acestora a venit relative târziu . Existența unei astfel de recunoașteri este cel puțin discutabilă in antichitate și mai ales la Roma. S-a afirmat, de exemplu, că ,, nici grecii și nici romanii nu au recunoscut o protecție” a creațiilor intelectuale . Cu toate acestea, se regăsesc in literature latină reacții care pot fi considerate încercări de afirmare a drepturilor morale, în special al dreptului la recunoașterea calității de autor. Printre exemplele desmenționate de doctrină se află cel al lui Martial, care, în Epigrame, descrie uzurparea calității sale de autor prin preluarea poemelor sale de diverși autori. Cele mai dese încercări au fost de sancționare simbolică a încalcării unui drept moral, prin condamnarea publică . Astfel, după ce și-a exprimat în tratatul său de arhitectură opinia cu privire la plagiatori, Vitruve a demascat poeții participanți la un concurs de poezie organizat in Grecia antică, aceștia fiind condamnați pentru furt .

2.2. Evul mediu și creația intelectuală. Pentru a vorbi despre creație intelectuală și protecția sa în Evul mediu, ar trebui să ne plasăm pe o poziție pro sau contra efectelor atitudinii generale a Bisericii în acea perioadă. Unii au nimit-o perioadă neagră pentru cunoaștere, având in vedere lista neagră a cărților interzise de Biserica Catolică . Având drept scop să ne menținem pe o poziție echilibrată, vom incerca să sintetizăm starea creațiilor intelectuale.

În secolul X și al XI-lea, cărțile apăreau într-un mediu religios fiind multiplicate prin copiere manuală si păstrate de regula, in mănăstiri. Secolul următor a adus o nevoie crescută de carte, datorită apariției primelor universități și a nevoii tot mai mari de educație. Cu toate acestea, in secolul al XIII-lea, în biblioteca Universității Sorbona existau doar 1017 volume .

Este unanim recunoscut astăzi că două descoperiri au influențat serios evoluția creațiilor intelectuale: descoperirea hârtiei de către Tsai Lun, in China secolului al II-lea d.H., și inventarea tiparului cu litere metalice de către Gutenberg, în jurul anului 1438, cert fiind ca in 1445 el tipărește în limba latină Biblia. În Franța, prima imprimerie se stabilește la Sorbona, în 1470, când se tipărește și prima carte în latină, iar în Țara Românească pătrunde în jurul anului 1500, când e tipărit un Liturghier slavon (1508). Efectul acestei invenții a fost unul exploziv, fiind tipărite cărți în mii de exemplare, ceea ce a atras și interesul financiar al autorilor.

În toată această perioadă de șase secole, vechiul drept nu a recunoscut realizatorilor de creeații intelectuale nici măcar un drept moral, fără a mai vorbi de drepturi patrimoniale. În Franța cel puțin, a fost perioada privilegiilor și cenzurii .

2.3. Originea termenului ,,plagiat”. O altă controversă existentă în literatura juridica se referă la termenul de plagiat, utilizat in epocă pentru a descrie furtul ideilor. Neexistând dovezi certe ca hoții de idei erau condamnați, precum hoții de copii în baza Fabia plagiariis, singura certitudine cu privire la sens rămâne utilizarea de către Martial într-unul dintre poemele sale a cuvantului ,,plagiator” pentru a-i condamna moral pe cei care îi ,,furasera” poemele .

Concluzia aproape unanimă este că, in antichitate, a existat o recunoaștere morală a dreptului la respectarea calității de autor, fără o protecție legislativă reală .

Pornind de la sensul inițial al cuvăntului, legea română definește plagiatul ca fiind insușirea ideilor, metodelor, procedurilor, rezultatelor sau textelor unei presoane prezentându-le drept creație personală .