Infracțiuni Contra Patrimoniului

Considerații introductive

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum și micro sau macro-social.

Legislația penală română, în contextul legislațiilor penale moderne ale Europei, a pla¬sat, în decursul timpului, printre cele mai de seamă reglementări juridico-penale i¬n¬frac¬țiunile contra proprietății (Codul Cuza) sau contra patrimoniului (Codul Carol al II-lea).

Infracțiunile cuprinse în Titlul III al Părții Speciale a Codului penal sunt menite să asigure ocrotirea prin mijloace de drept penal a drepturilor cu caracter patrimonial, indiferent care ar fi titularul lor, ca traspunere a dispozițiilor art. 44 din Constituția României, potrivit cărora “Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, iar “proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.

Definind scopul legii penale, art.1 din Codul penal enumeră proprietatea printre valorile sociale importante pe care legea penală le apără împotriva infracțiunilor.

Noțiunea de patrimoniu are în dreptul penal același înțeles ca și în dreptul civil, adică de totalitate a drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial ale unei persoane.

CAPITOLUL I

Mijloace juridice de ocrotire a patrimoniului

1.1. Importanța ocrotirii patrimoniului prin normele dreptului penal

Noțiunea de patrimoniu își are originile în latinescul patrimonium, care etimologic provine de la pater, care înseamna putere.

În legislatia actuală noțiunea de patrimoniu nu are o definitie legala, însa normele juridice fac referire la acest termen.

În accepțiunea legii penale noțiunea de patrimoniu nu are același înțeles ca în dreptul civil. Din punctul de vedere al dreptului civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoana si care au o valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.

Asadar, patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile pe care le cuprinde la un moment dat patrimoniul; fie ca îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului ca o universalitate de drepturi care există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul depășește activul); el nu se poate niciodată înstrăina ci se poate transmite la moartea subiectului în momentul când voința acestuia care îi dă caracterul de unitate, se stinge. Din cuprinsul patrimoniului fac parte, bunurile corporale si incorporale, bunurile comsumptibile sau fungibile, mobile sau imobile, principale și accesorii, etc. Adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultati, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facultăți, aptitudini.

În dreptul penal, care apără valorile și relațiile sociale esențiale ale societății, care sunt prevazute în Codul penal si alte legi penale sau nepenale cu dispozitii penale, noțiunea de patrimoniu, nu este reglementată, dar se face referire la unele elemente care îl compun: proprietate", "bunuri mobile sau imobile", etc.

Notiunea de patrimoniu, în doctrina penală, este raportată la infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia si are un înteles mai restrâns, facând referire la bunuri, nu ca la o universalitate de bunuri, drepturi și obligații, ci în individualitatea lor susceptibile de a fi sustrase de făptuitor prin mijloace frauduloase.

Infracțiunea n-ar putea fi niciodată îndreptată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, deoarece acesta va exista întotdeauna indiferent de numarul sau valoarea bunurilor din care se compune. Infracțiunea se îndreaptă contra bunurilor care fac parte din patrimoniu, la activul acestuia, însemnând bunurile și implicit drepturile, pasivul care reprezinta obligațiile sau datoriile nu prezinta nici un interes pentru infractor. După cum se poate observa, între bun și patrimoniu exista corelația de tipul: parte-întreg.