Poluarea atmosferei

INTRODUCERE

Problema raportului dintre om și mediul ambiant a apărut o dată cu cele dintâi colectivități omenești, deoarece omul cu inteligența și spiritul creator care îl definesc nu s-a mulțumit cu natura așa cum era ea, ci a pornit cu curaj și tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale. Multiplicându-se neîncetat, specia umană a adăugat peisajului natural priveliști noi, prefăcând mlaștini și pământuri înțelenite în văi roditoare, ținuturi aride în oaze de verdeață, a creat noi soiuri de plante de cultură și a domesticit animale sălbatice. Până aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decât, poate, pe arii foarte restânse, care nu puteau afecta ansamblul.

Cotitura a intervenit o dată cu revoluția industrială și, mai cu seamă, cu noua revoluție tehnico-științifică, grație căreia avioane și rachete brăzdează astăzi văzduhul și străpung norii, nave tot mai mari și mai puternice despică luciul mărilor și oceanelor, cascade de hidrocentrale transformă puterea apelor în salbe de lumină, în energie ce alimentează parcul de mașini în creștere vertiginoasă. Într-un cuvânt, știința și tehica modernă, sporind nemăsurat puterea omului au ridicat, în medie, nivelul de viață de pretutindeni. Dar reversul civilizației industriale, al progresului material a fost și este înrăutățirea mediului natural. Sub impactul dezvoltării economice au fost poluate, mai mult sau mai puțin grav, solul, aerul și apa, au dispărut sau sunt pe cale de dispariție mai multe specii de plante și animale, iar omul este confruntat la rândul lui cu diverse maladii cauzate de poluare. Efectele ei sunt resimțite până și pe întinderile, până mai ieri imaculate ale Antarcticii. S-a calculat că timp de un deceniu, devierile civilizației au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.

La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni acționau asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lăsau urme sesizabile. La mijlocul secolului trecut, deci cu mult timp după declanșarea revoluției industriale, numărul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaște încă manifestări preocupante.

Poluarea ca problemă globală este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp în care, populația lumii a crescut de la 5 la 6 milioane de locuitori. Suntem mulți sau puțini? Exercită oare acest număr cu adevărat o „presiune demografică” asupra mediului înconjurător? Iată întrebări ce-i framântă deja pe demografi, economiști, medici și alți specialiști, ca și pe oamenii politici. Problema care i-a preocupat pe specialiști de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea dacă se poate asigura hrana suficientă populației și doar în ultimele decenii și-au îndreptat atenția asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important: degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune și alte fenomene, datorate acțiunii, voite sau nu a omului, proces ce afectează nu numai posibilitățile de procurare a hranei, ci și alte aspecte ale existenței umane, începând cu sanatatea.

Nu încape îndoială că solul este capitalul cel mai prețios de care omul dispune pentru satisfacerea nevoilor și ambițiilor sale. La urma urmelor, cel puțin până la inventarierea fotosintezei artificiale, cu toții depindem de stratul subțire și roditor de la suprafața pământului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vieții. Dar unul din marile paradoxuri este acela că omul tinde să-și pericliteze izvorul vieții și al forței din neștiință, lăcomie, neglijență sau din alte cauze. Așa se face că, în timp ce tehnicile moderne îi îngăduie să introducă în circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce până ieri erau socotite inerte pe vecie, în paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate în producție devin improprii cultivării, datorită tot acțiunii omului. De când omul a început să lupte împotriva naturii, suprafața deșeurilor a crescut cu un miliard de hectare și procesul avansează într-un ritm accelerat. Se cuvine să adăug că, în fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt „devorate” de drumuri, de uzine și de orașe, tot atâtea secvențe ale duelului inegal dintre frunza verde și asfalt.

De când primul topor primitv a doborât întâiul arbore, pădurile au pierdut jumătate din întinderile lor, în timp de omenirea în acest răstimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori. Distrugerea pădurilor, cărora li se datorește în cel mai înalt grad stabilitatea și calitatea a trei elemente fundamentale ale vieții oamenilor - solul aerul și apa - s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase. Pădurilor le revine un rol însemnat în fixarea stratului, relativ subțire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.

Despăduririle masive au înmormântat sub dune de nisip înfloritoare civilizații nu numai în nordul Africii, ci și în Asia, iar în unele părți ale Europei au împins dezgolirea munților și dealurilor până la limite vecine cu calamitatea.

Reîmpădurirea e încă un cuvânt prea nou și efectele ei prea mici pentru a răscumpăra greșeala multimilenară care a determinat dispariția a jumătate din arborii planetei. Desigur, în această privință calculele sunt foarte precare. Recurgem totuși la unele, care indiferent cât de mare e aproximația ne spun câte ceva.

În afară de protejarea solului, pădurea exercită cea mai puternică acțiune purificatoare asupra aerului, absorbind bioxidul de carbon și restituindu-l sub forma atât de necesarului oxigen. Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anul în atmosferă prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratția oamenilor și animalelor, două treimi sunt absorbite de păduri, acei „plămâni verzi” ai Pământului, cărora le datorăm atât de mult.

Nu mai puțin important mi se pare rolul pădurii ca factor de regularizare a cursurilor râurilor. De asemenea, pădurea este menită să asigure cerințele de agrement și turism, tot mai accentuate în condițiile vieții moderne, ambianța biofizică indispensabilă localităților balneoclimaterice, conservarea multor specii de plante și animale foarte utile, etc.

Într-un cuvânt, fără păduri suficiente, dezvoltarea și , la urma urmelor viața însăși nu sunt posibile. Astăzi, când pădurile ocupă cam o treime din suprafața uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan mondial își face loc părerea că aceasta reprezintă un minimum necesar, sub care omenirea nu-și poate permite să coboare. În condițiile când rămân de răscumpărat față de pădure greșeli multe și vechi, când un singur automobil, parcurgând 1000 de kilometri consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om timp de un an, iar râurile dezlănțuite fac tot mai mari ravagii spălând nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului, exploatarea nerațională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.

Paleta surselor de degradare a solului este vastă însă partea cea mai vizibilă și aflată la îndemâna înțelegerii oricui privește acumularea unei enorme cantități de reziduri de tot felul. Imaginea haldelor de deșeuri din jurul uzinelor și impresionanta producție de gunoi din centrele urbane sunt numai două din aspectele acestui fenomen nociv. Gunoiul a existat dintotdeauna, dar noțiunea aceasta, ca și atâtea altele, și-a modificat serios conținutul. Pentru gospodăriile țărănești tradiționale și deci pentru localitățile rurale, gunoiul înseamnă aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezesc în câteva luni, pentru ca iarna sau primăvara să fie împrăștiate pe câmp pentru fertilizare. Există practic o reciclare naturală completă ce se consumă aproape la fel și în perimetrul orașelor ale căror periferii nu se deosebeau cine știe cât de felul de viață de la sate.

Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării și a urbanizării vertiginoase, când doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja la orașe, față de unul din șapte la începutul secolului.

De obicei, drumul gunoiului sfârșește la periferia orașelor în gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumulează în grămezi imense, acceptate ca servituți inevitabile, urâțind peisajul, poluând solul, aerul și apele subterane. Și mai grav e că o bună parte din aceste gunoaie, îndeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la acțiunea bacteriilor și practic nu se reciclează pe cale naturală.

Preocupantă rămâne nu numai problema asigurării salubrității în perimetrele urbane ci și în vecinătatea lor. Astăzi, plugurile tractoarelor scot deseori la iveală ambalaje de plastic și cutii de conserve, în primul rând pe terenurile arabile din jurul centrelor urbane, dar și în alte părți. Prezența acestor obiecte aruncate și a multor altora se întâlnește, din păcate, și în poienile munților și pe malul râurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde orășeanul „evadează” în sânul naturii, fără a renunța măcar pentru scurt timp la comoditățile locuinței și la gestul reflex de a arunca gunoaiele.

Prin arderea a aproape 8 miliarde de tone de combustibil convențional se aruncă anual în atmosferă aproximativ 1,5 miliarde cenușă, praf și gaze. Pe lângă arderea combustibililor - cărbune, petrol, lemn, gaze naturale - probleme asemănătoare crează și alte industrii, îndeosebi chimică, metalurgică, unele ramuri constructoare de mașini, industria alimentară, etc.- ca și circulația automobilelor, avioanelor, trenurilor, vapoarelor, etc.

Abstracție făcând de unele unități industriale plasate în plină natură, grosul poluării atmosferice provine din orașe, căci apariția industriei fie că are loc în orașe, fie crează ulterior orașe. Așa că primele victime sunt orășenii. Există de acum un număr apreciabil de „infernuri ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializării de fac simțite prin efecte combinate: aer viciat, zgomot, aglomerație. Abordând această problemă, specialialiștii consideră că pe lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare și, dacă se poate, chiar eliminarea totală a unora dintre ele, însănătoșirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor verzi.