Practicarea democrației participative

Capitolul I.

Democrația reprezentativă și democrația participativă

Cuvântul democrație provine de la două cuvinte grecești: demos (popor) și cretos (putere). Democrația semnifică, deci puterea poporului ori puterea deținută de popor. O variantă a definiției etimologice îi aparține lui A.Lincoln, care considera că democrația este „puterea poporului, pentru popor și prin popor” .

Într-o democrație, de la popor vine puterea suverană a legislativului și a guvernului. Desigur, se întâlnesc diferențe între democrațiile existente în lume, iar practicile și principiile de guvernare democratice la disting cu exactitate de alte tipuri de guvernare.

Practic, democrația este caracterizată „printr-un ansamblu coerent de caracteristici, prin care se află și următoarele:

- Este un mod de guvernare, în care responsabilitatea civică și puterea aparțin ansamblului de cetățeni, ce le exercită direct ori prin reprezentanți liber aleși;

- Reprezintă un ansamblu de practici și principii care protejează libertatea;

- Se sprijină pe principiul legii majorității, echilibrată prin drepturile minorității și drepturile individuale;

- Descentralizează puterile publice către nivelurile locale;

- Protejează drepturile fundamentale ale omului (libertatea religiei, libertatea cuvântului, dreptul la o egală protecție a cetățenilor prin lege, libertatea de organiza și participa la viața politică, socio - economică și culturală a societății);

- Sunt organizate în mod sistematic alegeri libere, deschise și oneste pentru toți cetățenii;

- Supune guvernul la regula de drept și asigură protecția tuturor cetățenilor și garantează drepturile acestora.

- Cetățenii, într-o democrație, au drepturi și obligații” .

O societate democratică este organizată și condusă potrivit unei legi fundamentale scrise (Constituții), care conține, pe de o parte,prevederile legale principale pe care cetățenii țării respective trebuie să le respecte, și, pe de altă parte, stabilește structurile fundamentale ale guvernului. De asemenea, într-un stat de drept toate prevederile legale trebuiesc redactate conform dispozițiilor consituției sale.

Într- o democrație, o putere juridică independentă permite cetățenilor contestarea legilor pe care aceștia le apreciază ca ilegale ori neconstituționale. În același timp, Constituția „stabilește cadrul exercitării autorității guvernului, specificând întinderea acestei autorități, mecanismele prin care aceasta se exercită și procedurile de promulgare a viitoarelor prevederi legale” .

Totodată, Constituția definește ce semnfiică a fi cetățean, stipulând care sunt drepturile, obligațiile și responsabilitățile acestuia, dar și a structurilor de autoritate statale.

Ca regim politic, democrația poate fi directă și indirectă. Democrația directă presupune participarea întregului popor la luarea unei hotărâri. Formele democrației directe sunt: alegerile și referendumul (plebicistul). Democrația indirectă este numită și reprezentativă, pentru că poporul își manifestă voința prin intermediul reprezentanților săi.

După părerea unor specialiști, democrația directă își are originea în „dorința universală a oamenilor de a stăpâni pe soarta lor sau, cel puțin, de a avea de spus un cuvânt în alegerea celor chemați să conducă treburile care au legătură cu viața și soarta lor” . Denumind democrația directă democrație de trib, R.Gastil arată ca aceasta este prezentă, într-o măsură mai mare sau mai mică, în întreaga istorie a omenirii, începând cu comunictățile tribale, sătești, trecând prin cantoanele elvețiene din epoca medievală, prin comunele și municipiile Noii Anglii în secolul al XVII-lea și ajungând până în prezent.

Democrația indirectă își are originea în teoria liberală a guvernământului reprezentativ, ales de popor, despre care James Mill spunea, în secolul al XIX-lea, că este „marea descoperire a timpurilor moderne” . Teoria liberală a democrației a fundamentat funcționarea instituției principale a sistemului politic democrat modern - Parlamentul - , pe principiul suveranității poporului ori națiunii. Pentru că competența parlamentului este rezultatul voinței poporului, de fapt al voinței corpului electoral, politologii apreciază că „teoria liberală a reprezentării a dobândit atributul de liberal democrată atunci când votul a devenit universal, astfel încât întreaga comunitate adultă, care îndeplinea condițiile cerute de lege, a putut exercita acest drept” .