Procedura Plângerii Prealabile

INTRODUCERE

Înfăptuirea justiţiei penale şi realizarea scopului procesului penal înscris în art. 1 din Codul procedură penală, presupune existenţa unei sesizări prin intermediul căreia organele abilitate ale statului să ia cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii.

Această sesizare poate fi făcută în principiu de orice persoană, cum este cazul denunţului, desigur cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Sunt, însă, situaţii în care numai anumite persoane, având o anumită calitate cerută de lege, pot face această sesizare.

În lipsa unei asemenea sesizări, nu se poate dispune începerea urmăririi penale, chiar dacă s-a făcut un denunţ ori o plângere în condiţiile art. 223 Cod procedură penală, ori dacă organul de urmărire penală ar fi avut toate datele necesare pentru sesizarea din oficiu. Existenţa acestui mod de sesizare reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii (art. 2 alin. 2 Cod procedură penală), principiu după care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, când află, pe orice cale că s-a săvârşit o infracţiune.

Odată sesizate, organele judiciare au dreptul şi totodată obligaţia de a desfăşura activităţi procesual penale care să ducă la stabilirea existenţei infracţiunilor, identificarea făptuitorilor, strângerea probelor, administrarea acestora şi trimiterea în judecată a celor ce se fac vinovaţi de încălcarea legii penale, pentru a fi traşi la răspundere fiecare pe măsura vinovăţiei sale.

Potrivit principiului oficialităţii actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

De la acest principiu legea prevede o serie întreagă de excepţii cum sunt imunităţile de jurisdicţie, sesizarea sau autorizarea organului competent. Instituţia plângerii prealabile este una dintre aceste excepţii care înlătură oficialitatea (obligativitatea) atât în ce priveşte declanşarea procesului penal, cât şi în privinţa desfăşurării ulterioare a acestuia.

Plângerea prealabilă nu este numai o excepţie de la principiul oficialităţii, ci este şi un mod special de sesizare şi constă în dreptul persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

În această lucrare intitulată „Procedura plângerii prealabile” îmi propun să tratez toate aspectele legate de noţiunea de plângere prealabilă, natura juridică şi caracterele ei, termen, condiţii, înlăturarea răspunderii penale, titularii plângerii prealabile şi conţinutul acesteia, precum şi celelalte aspecte privitoare la organele la care se poate introduce plângerea prealabilă, competenţa acestora, iar in finalul lucrării abordarea aspectelor speciale în cazul infracţiunilor flagrante, în caz de conexitate sau indivizibilitate şi în cazul schimbării încadrării juridice a faptei.

Alegerea prezentei teme spre a fi tratată sub forma unei lucrări de licenţă este motivată de importanţa acesteia în viaţa de zi cu zi a multora, care din lipsă de informaţie, nefiind o temă mediatizată, nu ştiu cum să procedeze atunci când devin părţi vătămate ale infracţiunilor, sesizate la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau nu ştiu de ce fel de drepturi pot uza, atunci când sunt în calitate de inculpaţi, acuzaţi de săvârşirea unor astfel de infracţiuni.

Această temă constituie o particularitate, o excepţie de la procedura obişnuită, a oficialităţii procesului penal, fiind lăsat la latitudinea persoanei vătămate dreptul de a sesiza sau nu organele judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUŢIA PLÂNGERII PREALABILE CA INSTITUŢIE MIXTĂ, REGLEMENTATĂ ATÂT PE PLANUL DREPTULUI PENAL MATERIAL, CÂT ŞI A DREPTULUI PROCESUAL PENAL.

1.1 Consideraţii generale privind instituţia plângerii prealabile ca instituţie a dreptului penal .

1.1.1 Aspecte generale asupra cauzelor care înlătură răspunderea penală.

A. Posibilitatea înlăturării răspunderii penale.

Pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, răspunderea penală apare ca o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni.

Odată stabilită vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii şi inexistenţa vreuneia dintre cauzele care fac ca fapta să nu constituie infracţiune, răspunderea penală şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege sunt consecinţe inevitabile.

Aceasta este însăşi raţiunea de a fi a răspunderii penale ca instituţie fundamentală a dreptului penal.

Inevitabilitatea răspunderii penale nu trebuie să fie înţeleasă însă în mod simplist şi unilateral. Există situaţii, stări sau fenomene care fac ca răspunderea penală, deşi pe deplin întemeiată, să nu mai fie totuşi necesară, ba chiar să fie neindicată, aceasta fiind tocmai în interesul apărării sociale.

Aşadar, principiul inevitabilităţii răspunderii penale trebuie să fie înţeles în sensul că săvârşirea unei infracţiuni atrage răspunderea penală a făptuitorului, în afară de cazurile în care răspunderea este înlăturată prin voinţa expresă a legiuitorului .

B. Necesitatea înlăturării răspunderii penale şi cauzele acestei necesităţi.

Înlăturarea răspunderii penale nu este un act de voinţă arbitrar. Necesitatea acesteia este obiectiv determinată de anumite fenomene sau date ale realităţii care fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să diminueze până la dispariţie ori să se transforme chiar în contrariul ei.

Astfel de fenomene sunt, de exemplu: stingerea rezonanţei sociale a infracţiunii şi dispariţia sentimentului de securitate socială provocat prin săvârşirea acestuia, restabilirea ordinii sociale odată cu trecerea timpului, anumite schimbări intervenite în viaţa social-politică, în relaţiile dintre infractor şi persoana vătămată.

Toate aceste fenomene şi date ale realităţii stau la baza elaborării unor instituţii de drept penal de sine - stătătoare cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.