Reglementarea juridical a competenței judecătorești în dreptul procesual civil și implicațiile sale

Introducere

Noul Cod de procedură civilă, deşi nu s-a distanţat semnificativ faţă de vechea reglementare, a adus mutaţii semnificative şi inedite, atât în ceea ce priveşte unele instituţii tradiţionale ale procedurii civile, cât mai ales, cu precădere, în materia competenţei de atribuţiune şi teritoriale a instanţelor judecătoreşti.

Totodată, noul Cod de procedură civilă, desăvârşind concepţia monistă consacrată de către noul Cod civil, prin unificarea dispoziţiilor legii civile cu cele ale legii comerciale, unifică la rândul lui dispoziţiile legale care reglementează normele de competenţă materială a instanţelor judecătoreşti, eliminând astfel reglementarea diferenţiată a normelor de competenţă în materie civilă şi în materie comercială.

Competenţa materială a judecătoriei; competenţa materială a tribunalului; competenţa materială a curţii de apel; determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive; pârâtul cu domiciliul sau sediul necunoscut;cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public; competenţa teritorială alternativă; cereri în materie de tutelă şi familie; competenţa în materia asigurării obligatorii de răspundere; competenţa în cazul moştenirilor succesive; cereri privitoare la societăţi; dispoziţii speciale; invocarea necompetenţei; strămutarea proceselor; forma cererilor de chemare în judecată; comunicarea actelor de procedură; accesul instanţei de judecată la baze de date electronice; refuzul primirii actelor de procedură.

Modificări au fost aduse şi în materia competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti. Nu se mai detaliază cererile adresate judecătoriilor în materia relaţiilor de familie, ci se arată că, aceste instanţe judecă cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.

Optiunea actuala a legiuitorului s-a concretizat in reconsiderarea judecatoriilor ca instante destinate solutionarii litigiilor de mai mica importanta, iar consecinta acestei viziuni consta in transferul plenitudinii de competenta a judecatoriilor catre tribunale. In general, s-a urmarit echilibrarea competentei materiale, care a fost reasezata in scopul asigurarii respectarii principiilor pe care tot codul le expune .

În ambianţa noilor reglementări instituite prin noul Cod de procedură civilă, lucrarea analizează competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, analiză raportată şi la vechile prevederi, pentru a se putea evidenţia atât asemănările cât mai ales deosebirile faţă de reglementările instituite prin vechiul Cod de procedură civilă.

Lucrarea este structurată în capitole şi secţiuni urmând, de regulă, structura noului Cod de procedură civilă în materia competenţei instanţelor judecătoreşti.

Capitolul I. Consideratii generale asupra competenţei instanţelor judecatoreşti

1.1. Principiile de organizare si functionare a autoritatii judecatoresti

Separaţia puterilor este unul dintre principiile fundamentale care stă la baza organizării şi funcţionării oricărui stat de drept, democratic. Puterea judecătorească, justiţia este astfel concentrată în mâna unui sistem de organe şi autorităţi care au prerogativa aplicării normelor juridice a căror respectare este garantată la nevoie prin forţa de coerciţie a statului. Aceasta se manifestă concret prin intervenţia autorităţii judecătoreşti, a judecătorului care vine să restabilească echilibrul social garantat de legea fundamentală a statului, Constituţia.

Apărut ca o necesitate, pe o anumită treaptă a evoluţiei istorice, statul, care „nu-şi poate realiza funcţia sa socială decât prin intermendiul dreptului” are, pe lângă funcţia legislativă şi executivă, o funcţie jurisdicţională „ încredinţată unor organe proprii a căror misiune este de a soluţiona, prin hotărâri susceptibile de execuţiune silită, toate conflictele de drept şi toate problemele care-i sunt supuse de cei interesaţi”

Controlul asigurat de autoritatea judecătorească are în vedere constituţionalitatea legilor şi a altor acte legislative, legalitatea actelor administrative şi respectarea lor şi implicit respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Acest control trebuie exercitat în deplină transparenţă, imparţialitate şi independenţă.

În acest sens, potrivit prevederilor constituţionale judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. De asemenea, Legea organizării judiciare, nr. 304/2004 consacră şi ea în spiritul Constituţiei, faptul că „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi” .

Organizarea modernă a instanţelor judecătoreşti este rezultatul unei interesante evoluţii istorice. Puterea judecătorească a dobândit o organizare independentă doar în epoca modernă, respectiv o dată cu afirmarea tot mai puternică în Anglia, Franţa şi apoi în alte state occidentale a principiului separaţiei puterilor în stat. Anterior, justiţia se contopea în practică cu funcţia executivă şi era înfăptuită adeseori de aceleaşi organe.