Cuprins
- CONSIDERAŢII GENERALE
- CAPITOLUL I.
- DREPTUL INTERNAŢIONAL, ELEMENT PRIMORDIAL PENTRU STABILIREA ŞI MENŢINEREA PĂCII
- Secţiunea 1. Principii fundamentale ale dreptului internaţional prin care se interzice folosirea forţei.
- Secţiunea 2. Soluţionarea paşnică a diferendelor – obiectiv al societăţii contemporane.
- CAPITOLUL II.
- MIJLOACE POLITICO – DIPLOMATICE DE REZOLVARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
- Secţiunea 1. Negocierile directe.
- Secţiunea 2. Bunele oficii şi medierea.
- Secţiunea 3. Ancheta internaţională.
- Secţiunea 4. Concilierea.
- CAPITOLUL III.
- MIJLOACE JURISDICŢIONALE DE REZOLVARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
- Secţiunea 1. Arbitrajul.
- Secţiunea 2. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.
- Secţiunea 3. Curtea Internaţională de Justiţie.
- Subsecţiunea A. C.I.J. – organ principal al O.N.U.
- Subsecţiunea B. Componenţa Curţii Internaţionale de Justiţie.
- Subsecţiunea C. Competenţa jurisdicţională.
- Subsecţiunea D. Competenţa contencioasă.
- Subsecţiunea E. Competenţa consultativă.
- Subsecţiunea F. Subiectele care pot supune diferende spre soluţionare Curţii.
- Subsecţiunea G. Procedura de soluţionare a litigiior deferite Curţii.
- CAPITOLUL IV.
- REZOLVAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
- Secţiunea 1. Rolul O.N.U. în soluţionarea diferendelor internaţionale.
- Secţiunea 2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
- Secţiunea 3. Organizaţia Unităţii Africane.
- Secţiunea 4. Liga Statelor Arabe.
- Secţiunea 5. Organizaţia Statelor Americane.
- CONCLUZII
- BIBLIOGRAFIE
Extras din licență
CONSIDERAŢII GENERALE
Evoluţia istorică a principiului rezolvării pe cale pasnică a diferendelor internaţionale
Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale reprezintă unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional.Multă vreme s-a considerat că mijloacele violente, intervenţia militară reprezintă calea soluţionarii litigiilor dintre state, însă cu timpul s-a ajuns la concluzia că mijloacele paşnice sunt necesare, rolul lor fiind considerat, la început auxiliar, subordonat mijloacelor violente.
Istoria documentelor şi a practicii de drept internaţional a cunoscut evoluţii diferite în ceea ce priveşte diversele mijloace de reglementare paşnica.
O importantă influenţă asupra afirmării ideii de renunţare la forţă şi de înlăturare a războaielor din viaţa societăţii au exercitat gânditorii antichităţii, ale căror concepţii exprimau dragostea lor faţă de om şi de valorile create de el.
Cu foarte rare excepţii, nici un om politic al acelei epoci nu concepea că pacea poate fi o situaţie normală şi durabilă a vieţii internaţionale. Cel mult se limitau la avansarea unor idei izvorâte din dorinţa de a evita un război, şi nu din realitatea obiectivă, sau se căuta supunerea recurgerii la război anumitor reguli fragile şi precare. Abia odată cu apariţia unor realităţi economice, sociale şi politice noi, pacea reuşeşte să depăşească stadiul de „pauză între războaie sau de, ordine impusă temporar” de către un suveran puternic. De atunci războiul începe să-şi piardă progresiv caracterul de fatalitate şi încetează de a mai fi un „mit politic”, în sensul platonian al cuvântului sau un refugiu spiritual în faţa vicisitudinilor vremii.
În dorinţa lor firească de a trăi în linişte, la adăpost de pericolele care planau asupra lor, oamenii au început să caute mecanisme şi tehnici de menţinere a păcii, modalităţi de soluţionare pe cale paşnică a neînţelegerilor şi divergenţelor dintre comunităţile din care făceau parte. Înainte chiar de elaborarea unor instrumente – acorduri, convenţii, tratate - în care să se fi stabilit reguli şi principii de comportare şi să se fi reglementat concret modalităţi, mecanisme şi proceduri de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, statele au recurs adesea la asemenea instrumente, iar gânditorii le-au preconizat în diverse planuri.
În antichitate, când conţinutul relaţiilor dintre state era determinat de lupta pentru extinderea teritoriului, acapararea de sclavi, etc. mijloacele de reglementare paşnică aveau un rol limitat, războiul fiind, de regulă, calea de soluţionare a diferendelor dintre state.
În Evul mediu, se recurgea, adesea, la mediaţiune şi arbitraj .De asemenea a fost elaborat un cod internaţional cu privire la limitarea efectelor războiului. Procedurile folosite pentru reglementarea paşnică a diferendelor erau arbitrajul, mediaţiunea şi uneori concilierea.
În această perioadă au fost încheiate şi unele tratate care prevedeau recurgerea la mediaţiune sau la arbitraj.
Formarea statelor naţionale şi consolidarea suveranităţii acestora au dus la părăsirea ideii arbitrajului papei sau împăratului şi la căutarea unor metode corespunzătoare noii situaţii, excepţia la această regulă o constituia unele diferende dintre statele latino-americane, pentru care s-a recurs la arbitrajul papei, cel mai recent caz fiind acela cu privire la Canalul Bengale. În acest sens s-a afirmat ideea formării de sisteme pentru soluţionarea conflictelor prin arbitraj şi conciliere ca formă a menţinerii echilibrului de forţe. Astfel au fost elaborate planuri de arbitrare a litigiilor în cadrul unor foruri general-europene ale statelor de pe continent.
Primul proiect cunoscut de acest gen, care se îndepărtează de concepţia universalistă a bisericii catolice şi caută să găsească un răspuns logic şi mai programatic, este acela elaborat de avocatul francez Pierre Dubois. În lucrarea sa, scrisă în 1306, Pierre Dubois enunţă ideea că menţinerea păcii poate fi realizată numai dacă se creează instituţii adecvate.
Cel mai detaliat plan de organizare a păcii prin renunţarea la război şi soluţionarea paşnică a diferendelor aparţine lui Emeric Cruce. Elaborat în 1629 la Paris, planul lui Cruce prevede o instanţă de judecată a conflictelor care s-ar ivi între state.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Rezolvarea pe Cale Pasnica a Diferendelor Internationale.doc