Analiza Aspectelor Psihologice de Selecție și Inițiere în Lupte

CAPITOLUL I

I.1. ACTUALITATEA ŞI IMPORTANŢA TEMEI

Conceptul de selecţie a fost folosit iniţial într-o acţiune de profil economico-social fundamentată ştiinţific încă de la începutul secolului al XX–lea, pentru diagnosticarea precoce a aptitudinilor profesionale şi orientarea talentelor către o profesiune sau alta pe baza unor teste şi metode menite să evidenţieze dexteritatea manuală, recepţionarea şi învăţarea corectă şi rapidă a unor scheme motrice. Prin extensie conceptul de selecţie a fost preluat de activitatea sportivă (în deceniul III al secolului XX) pentru a nominaliza o acţiune similară de depistare a unor disponibilităţi motrice pentru sportul de performanţă. Nefiind un concept clar conturat, selecţia sugera doar începutul unei acţiuni de pregătire sportivă, care de-a lungul anilor a cunoscut diferite exprimări cunoscute în literatura de specialitate. Cea mai vehiculată expresie a fost „specializare timpurie”, care exprima preocuparea spre direcţionarea copilului către o probă sau ramură sportivă încă din fragedă vârstă. Mai târziu, în anii 60, a apărut expresia „iniţiere precoce”, care atenua direcţionarea specializării sportive spre un proces premergător şi preparator al viitoarei consacrări de la o vârstă fragedă. Apoi, s-a folosit şi păstrat până azi „selecţia primară”, care reprezintă momentul intrării copilului, pe baza unor criterii, în unităţile sportive specializate. Dar odată cu elaborarea Sistemului Naţional de Selecţie şi Pregătire s-a consacrat o altă expresie mai adecvată, „selecţie iniţială”.

Astăzi actul selecţiei nu este unul izolat şi nu reprezintă, în nici un caz, un scop în sine, pentru că, odată terminat, determină un proces de pregătire care duce către un alt moment al selecţiei. Deci selecţia este un proces desfăşurat până la limita superioară a performanţei. Iată de ce conceptele de selecţie şi pregătire au fost reunite într-o sintagmă ce sugerează un proces complex corelat şi direcţionat către o anumită specializare a copilului şi juniorului.

Trăsătura caracteristică a sportului contemporan este creşterea continuă a performanţelor sportive. Acest lucru cere din partea specialiştilor căutarea unor noi căi de creştere a eficienţei pregătirii sportive. În acest context unul din factorii care determină calitatea procesului de antrenament îl constituie selecţia sportivă.

Selecţia în luptele sportive reprezintă un proces complex şi continuu de apreciere a nivelului integral de pregătire a luptătorilor, de propulsare a celor cu posibilităţi de progres pe drumul ascendent al pregătirii, în scopul obţinerii unor performanţe sportive valoroase.

Aşadar selecţia sportivă organizată şi fundamentată ştiinţific reprezintă o verigă esenţială în ceea ce priveşte obţinerea unor performanţe sportive viitoare, influenţând evident şi calitatea procesului instructiv de antrenament, constituindu-se astfel într-o preocupare de mare actualitate.

I 2 EVOLUŢII ŞI TENDINŢE ÎN LUPTE

Întrecerile de lupte au apărut ca fiind strâns legate pe de o parte de existenţa omului, pe de altă parte de rădăcinile ancestrale pe care formele de luptă practicate de om le-au lăsat în constituţia genetică a acestora.

Până la sociologizarea omului, luptele au reprezentat un mod de existenţă, câştigul hranei deschizând câmpul luptei.

Prin calităţile fizice şi psihice pe care le dezvoltau luptele, ele contribuiau la pregătirea oamenilor primitivi pentru a-şi apăra viaţa în cazurile când erau atacaţi de animale sălbatice şi de triburi vrăjmaşe.

Cu 700 de ani î.e.n., grecii au introdus luptele în cadrul probelor din Jocurile Olimpice, în următoarele forme: lupta verticală, lupta orizontală şi lupta mâinilor şi a degetelor (Acrocheireismos). Aceste feluri de luptă nu au durat pe toată perioada Jocurilor Olimpice antice. De la ediţia a XVIII-a sunt cunoscute următoarele forme de luptă:

- prima formă de luptă, în cadrul pentatlonului; asemănătoare luptelor greco-romane;

- o altă formă de luptă, care permitea şi acţiuni brutale, cu apucarea tuturor segmentelor asemănătoare luptelor libere;

- a treia formă de luptă, aşa numita “Pancratione” (pancraţiu), formă deosebit de brutală bazată pe răsuciri ale membrelor, trântiri şi loviri ale adversarului.

În perioada vechii Grecii, este de remarcat grija pentru organizarea instruirii tinerilor pentru lupte, ca un concept de educare al acestora într-o societate în care dezvoltarea fizică armonioasă era principalul ideal. Putem spune că pregătirea sistematică a participanţilor pentru întrecerile din cadrul Jocurilor Olimpice antice constituie prima forma de instruire organizată pentru lupte.

În contextul cuceririi grecilor de către romani, luptele cunosc în prima fază o ascensiune, dar apoi o mare regresie, inclusiv în ceea ce priveşte Jocurile Olimpice.

În anul 394 e.n. Teodosiu – Împăratul Bizanţului – interzice Jocurile Olimpice şi luptele sunt abolite din decăderea lor.

În aceste condiţii luptele cunosc o evoluţie nesincronizată şi în direcţii multiple, sub forme autohtone specifice diferitelor popoare. Astfel, în timp, s-au dezvoltat luptele mongole, gruzine, ale englezilor, elveţienilor, iar pe teritoriul geto- dacic, trânta sau lupta corp la corp, sau lupta dreaptă cum i se mai spunea.