Raționalizarea și Standardizarea Mijloacelor de Pregătire pentru Probele de semifond-fond

CAPITOLUL I

ARGUMENTAREA TEORETICĂ

I. 1. ACTUALITATEA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI

Antrenamentul sportiv modern, ca proces didactic de adaptare permanentă a organismului la eforturi susţinute în vederea unui rezultat perfomant, cere un efort continuu de găsire a celor mai eficiente mijloace care să ducă cel mai repede la obţinerea de performanţe printre cele mai bune.

Raţionalizarea şi standardizarea antrenamentului sportiv au constituit o preocupare a specialiştilor, uneori declarată, dar de cele mai multe ori nedeclarată, încă de când antrenamentul sportiv s-a individualizat că proces didactic subordonat unor obiective privind performanţa sportivă şi s-a structurat pentru a valorifica superior şi unitar potenţialul biologic şi psihic al sportivului, timpul disponibil şi nivelul al acestuia la care aspiră.

Raţionalizarea şi standardizarea antrenamentului sportiv a avut dintotdeauna ca rezultat mărirea eficienţei antrenamentului, îmbunătăţirea economiei de timp, scurtarea căilor de a ajunge la o performanţă înaltă, economisirea de investiţii materiale şi financiare. Rezultatele anului 2011 care vor fi obţinute de atleţii ai căror antrenori vor şti să selecţioneze din multitudinea de mijloace, pe acelea care duc cel mai repede şi sigur la realizarea de performanţe dintre cele mai bune. În această idee, raţionalizarea şi standardizarea sunt căile care duc cel mai bine la depistarea acestora.

Lucrarea de faţă se adresează în primul rând instructorilor de atletism şi în special celor de semifond şi fond şi procesului didactic desfăşurat de aceştia în locurile cu miros de iarbă şi transpiraţie unde se nasc şi cresc marii alergători ai ţării.

Raţionalizarea şi standardizarea antrenamentului sportiv reprezintă operaţii impuse de nevoia de a valorifica optim potenţialul biologic şi psihicul sportivului şi timpul pe care antrenorul îl are la dispoziţie pentru obţinerea unei performanţe înalte şi stabile într-o ramură şi probă sportivă. Ca atare, raţionalizarea şi standardizarea nu constituie un capitol al teoriei antrenamentului sportiv modern, ci izvorăşte din necesitatea de a economisi timpul, energia fizică şi psihică a sportivului, din intenţia de a proteja potenţialul biologic al acestuia şi pentru a depăşi criza de soluţii în perfecţionarea antrenamentelor, ca şi protejarea sportivilor confruntaţi cu o aversitate internaţională crescută, exprimată prin performanţa pe cât de frecvente, pe atât de remarcabile.

Create de practica de zi cu zi a antrenorilor şi luate de pedagogia sportivă, raţionalizarea şi standardizarea au ca rezultat direcţionarea antrenamentului pe făgaşul concursului cu evitarea interferenţelor, risipei de energie, prin specificarea optimă a conţinutului şi metodologiei, prin protecţia potenţialului sportivului şi angajarea lui totală în abordarea obiectivelor de instruire şi concurs.

Raţionalizarea şi standardizarea se bazează pe micşorarea numărului de exerciţii, rezultate din eliminarea celor lipsite de contribuţie la orientarea formelor şi nivelului de adaptare a organismului la efortul concursului, la regulile lui tehnice, ca şi structurarea exerciţiilor într-o ordine optimă care să ducă la eficientizarea lor maximă.

Importanţa temei reiese tocmai din efortul de a găsi locul raţionalizării în cadrul teoriei antrenamentului sportiv, din definirea clară a conţinutului naţional şi din identificarea mijloacelor şi metodelor de raţionalizare şi standardizare.

În literatura de specialitate despre raţionalizare şi standardizare a început să se vorbească relativ târziu, dar ideea raţionalizării şi standardizării mijloacelor de pregătire în antrenamentul sportiv este prezentă în toate metodele de învăţare a deprinderilor motrice.

Concret, au apărut în ultima vreme lucrări privind „fiabilitatea în sport” şi „economia politică a sportului” care abordează laturi neexplorate ale antrenamentului sportiv, dar n-a existat nici un titlu privind raţionalizarea mijloacelor de pregătire din antrenamentul sportiv.

În lucrarea “ANTRENAMENTUL SPORTIV MODERN” lucrare condusă de Nicu Alexe, se încearcă o definire a conceptelor şi o selectare a căilor de raţionalizare şi standardizare (pag.133-151).

I. 2. SCURT ISTORIC

Incă din cele mai vechi timpuri, atletismul este primul sport practicat de omenire. Semne palpabile sunt vechi de 3500 de ani I.H.

Basoreliefuri egiptene reprezintă oameni făcând exerciţii de alergare şi de sărituri. Într-un text adresat unui rege din Dinastia a XII-lea se spune: „este un aruncător de suliţă care-şi doboară adversarii; cei pe care-i loveşte nu se mai ridică; este un alergător rapid care-i omoară pe fugari.” Mai târziu legislatorul Steniana dat în favoarea educaţiei fizice raţiuni de stat. Solon.”îi antrenăm pe tineri la alergare. Este vorba în principal, când parcursul este lung, să înveţe să-şi economisească forţele şi suflul cu atâta precizie încât să ţină până la capăt. Dacă dimpotrivă, nu are de parcurs decât o distanţă scurtă, îl învăţăm să-şi desfăşoare toată viteza”.

Alergarea de rezistenţă la greci se perfecţionează prin igiena de viaţă şi printr-un antrenament regulat. Se alerga până la o sută de kilometri pe zi! Preocuparea pentru ameliorarea randamentului a dus şi la primele dopaje: se spunea : „a alerga ca un om fără splină”. Deoarece splina provoca dureri, le-a veni ideea de a o scoate la unii alergători, sau să o „topească” cu ajutorul unor băuturi misterioase. Romanii au „perfecţionat” aceste procedee. Pliniu vorbeşte de o plantă („aquisetum”) din care se lua un decoct timp de trei zile după ce în prealabil se abţinea de la mâncare timp de douăzeci şi patru de ore. Hipocrate sfătuia să se aplice în regiunea splinei ciuperci uscate cărora le se dădea foc.

Mai târziu, în secolul al XVII-lea, doctorul Godefroy Ecobine povesteşte că a văzut în oraşul Haloenstadt (Germania), un alergător căruia i s-a scos splina după ce fusese narcotizat; din trei indivizi care fuseseră supuşi acestei operaţii numai unul a murit!

Aceste legende s-au perpetuat până în secolul al XIX-lea, când unii mărşăluitori purtau „lajaretiere du diablo” (compoziţie din piele de lup şi păr de spânzurat). Se vorbea de asemenea de centura miraculoasă sau de bastonul călătorului, care-i făcea de neobosit pe cei care le purtau.