Politica Agricolă Comună pe Înțelesul Tuturor

CARACTERISTICILE AGRICULTURII EUROPENE

Agricultura şi silvicultura acoperă vasta majoritate a teritoriului nostru şi joacă un rol esenţial în influenţarea sănătăţii economiei rurale şi a peisajului rural. Agricultura continuă să aibă o contribuţie valoroasă la dezvoltarea economică durabilă a acestora. Agricultorii îşi asumă o serie de funcţii diferite, începând cu producţia de produse alimentare şi nealimentare şi până la gestionarea peisajului rural, conservarea mediului natural şi turism. Prin urmare, se poate spune că agricultura are funcţii multiple.

• Europa este atât unul dintre principalii exportatori, cât şi cel mai mare importator mondial de produse alimentare, mai ales din ţările în curs de dezvoltare;

• Sectorul agricol european foloseşte metode de producţie sigure, curate, ecologice, care asigură obţinerea unor produse de calitate ce satisfac cerinţele consumatorilor;

• Sectorul agricol al Uniunii Europene serveşte comunităţile rurale; rolul său nu este doar de a produce hrană, ci şi de a asigura supravieţuirea mediului rural ca un loc în care să trăim, să muncim şi pe care să îl vizităm;

Politica agricolă a Europei se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre şi este pusă în aplicare de către statele membre. Această politică urmăreşte sprijinirea veniturilor agricultorilor, încurajându-i totodată să producă mărfuri de înaltă calitate cerute de piaţă şi să găsească noi modalităţi de a-şi îmbunătăţi activitatea, precum sursele ecologice regenerabile de energie.

ROLUL AGRICULTORULUI

Agricultura presupune mai mult decât cultivarea de produse şi creşterea animalelor destinate consumului alimentar. Complexitatea profesiei le impune

agricultorilor să joace roluri multiple. Pentru mulţi dintre ei, agricultura este şi un mod de viaţă.

Ocupaţia principală a agricultorilor este producţia de alimente. Pentru acest lucru, folosesc metode tradiţionale verificate în timp, pe care le-au asociat cu ştiinţa şi tehnologia modernă pentru a oferi produse alimentare de înaltă calitate la un preţ accesibil. Acest lucru presupune folosirea competenţelor tradiţionale, asociate cu cunoştinţele tehnice şi talentul de comercializare a produselor. Agricultorii recurg tot mai mult la tehnologia informaţiilor pentru a-şi susţine eforturile de producţie şi comercializare.

La aceste competenţe se adaugă în tot mai mare măsură cunoştinţele legate de gestionarea terenurilor şi de mediu. În ultimii ani, agricultorilor li s-a cerut să adauge şi siguranţa alimentelor printre competenţele care includeau deja sănătatea şi bunăstarea animalelor. Nu mai există probabil nici o altă ocupaţie care să necesite exercitarea unei game de competenţe atât de variate. Majoritatea fermelor sunt afaceri mici, deseori gestionate de familie. În multe regiuni rurale, ele constituie o sursă importantă de locuri de muncă pe plan local, jucând un rol principal în lumea rurală.

Agricultorii nu sunt singuri în această activitate. Ei sunt prima verigă din lanţul alimentar, uneori prelucrând produsele în ferma lor, dar cel mai adesea vânzându-le altora, care le transformă în produsele alimentare pe care consumatorii le găsesc în final în magazine.

ISTORIA UNEI SCHIMBĂRI DE SUCCES

Întotdeauna au existat şi continuă să existe motive clare ce justifică existenţa PAC. PAC a evoluat în mod constant pentru a reflecta atât necesităţile sectorului agricol, cât şi pe cele ale societăţii ca întreg.

PAC DE IERI

PAC îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor ’50, unde societatea fusese profund marcatã de anii de război şi unde agricultura fusese paralizată, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente. Iniţial, PAC a pus accentual pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru UE. Datorită PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii, de exemplu prin sprijinirea investiţiilor în ferme în scopul dezvoltării şi gestionării capacităţilor lor tehnologice, astfel încât să se poată adapta la condiţiile economice şi sociale ale vremii. Anumite măsuri au fost introduse sub forma unor ajutoare pentru pensionarea anticipată, pentru formarea profesională şi pentru regiunile defavorizate.

PAC şi-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene începând cu anii ’80. Cu toate acestea, UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul UE.

Aceste măsuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite pieţe

mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare în rândul consumatorilor şi contribuabililor.

În acelaşi timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecţiei mediului, Summit-ul mondial de la Rio (1992) fiind, în acest sens, un reper important la începutul anilor ’90.

3

PAC DE ASTĂZI

Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii ’80, dar s-au accentuat în special la începutul anilor ’90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte din 1983) şi s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică. Pentru a beneficia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului (reforma MacSharry din 1992).

Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000“ şi care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale, ajutând totodatã agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să îmbunătăţească comercializarea produselor. S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii că nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control.

În 2003 s-a convenit în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi. Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare.

Astăzi, cererea este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată.

În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumirea de „eco-condiţionalitate“). Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumitã de obicei „decuplare“) îi va face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului.

Această serie de reforme a conturat un viitor mai limpede pentru PAC, evidenţiind şi mai mult valoarea pe care o are pentru întreaga societate.