Fondul Monetar Internațional

Fondul Monetar Internaţional - F.M.I., instituţie specializată a O.N.U.,

supraveghează şi asigură "sănătatea" sistemului economic mondial. Alături de O.N.U. şi G.A.T.T., este una dintre cele mai mari construcţii instituţionale concepute de Statele Unite şi într-o măsură mai mică de Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârşitul celui de al doilea război mondial.

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o organizaţie de lucru a 187 de ţări, care promovează cooperarea monetară globală, stabilitatea financiară, facilitează comerţul internaţional, promovează ocuparea forţei de muncă şi o creştere economică durabilă şi reducerea sărăciei în întreaga lume. FMI a jucat un rol în modelarea economiei globale de la sfârşitul al doilea război mondial.

Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii '30 (scăderea bruscă a activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele care se află în dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului în domeniul monetar.

Capitolul I – ISTORIC

Cooperarea şi reconstrucţie (1944-1971)

În timpul Marii Crize din anii 1930, ţările au încercat să consolideze economiile lor prin ridicarea bruscă a barierelor din calea comerţului exterior, să împiedice devalorizarea monedelor lor pentru a putea concura unul împotriva celuilalt pe pieţele de export, şi să limiteze libertatea cetăţenilor lor să facă schimb valutar. Aceste încercări s-au dovedit a fi contraproductive. Comerţul mondial a scăzut brusc (a se vedea graficul de mai jos), precum şi standardele de ocuparea forţei de muncă şi de trai a scăzut în multe ţări.

Această defalcare în cooperarea monetară internaţională a condus pe fondatorii FMI de a planifica o instituţie însărcinată cu supravegherea sistemului monetar internaţional - sistem de rate de schimb şi de plăţi internaţionale, care permite ţărilor şi cetăţenilor lor să cumpere bunuri şi servicii unii de la alţii. Noua entitate globală trebuia să asigure stabilitatea cursului de schimb şi să încurajeze statele sale membre să elimine restricţiile de schimb, care ar fi împiedicat comerţul.

Acordul Bretton Woods

FMI a fost conceput in 22 iulie 1944, când reprezentanţii a 45 de ţări reuniţi în oraşul de la Bretton Woods, New Hampshire, în nord-estul Statelor Unite, au convenit asupra unui cadru de cooperare economică internaţională, care urmează a fi stabilite după al doilea război mondial. Aici reprezentanţii a 45 de state au reflectat asupra viitorului economic. Dintre statele participante 8 reprezentau Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi mai puţin de 30 erau ţări în curs de dezvoltare. Ei credeau că un astfel de cadru ar fi necesar pentru a evita o repetare a politicilor economice dezastruoase care au contribuit la Marea Recesiune.

În anul 1944, omenirea se afla în faţa necesităţii de a trage concluziile menite nu numai să repare rănile a două războaie, ci şi să prevină, printr-o cooperare strânsă între naţiuni, apariţia unor noi conflicte armate. Toate statele doreau să se realizeze o cooperare între ţările lumii în vederea obţinerii unei stabilităţi economice, financiare şi monetare.

Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui număr de ţări ale căror cote de participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă a fost realizată la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne totalizând 80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului F.M.I.

FMI a început operaţiunile pe 1 martie 1947 şi primul său exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947. Mai târziu în acelaşi an, Franţa a devenit prima ţară care s-a împrumutat de la FMI.

Lista membrilor FMI a început să se extindă la sfârşitul anilor 1950 şi în cursul anilor 1960 când tot mai multe ţări africane au devenit independente şi şi-au depus candidatura pentru aderare. Dar Războiului Rece a limitat lista membrilor Fondului, deoarece cele mai multe ţări din sfera de influenţă sovietică nu au aderat.

Baza discuţiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton Woods, in 1944, a constituit-o planul White si planul Keynes.

- Planul lui Harry Dexter White (consilier al ministrului de finanţe al SUA) a fost publicat în aprilie 1943 într-o ultimă variantă, sub denumirea: „Proiect preliminar de schiţă a unei propuneri pentru un fond internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”.

- Planul lui John Maynard Keynes (numit in Anglia, in 1940, consilier onorific al Ministerului Finanţelor) a apărut în forma sa finală, ca document oficial, la Londra, in aprilie 1943, sub denumirea: „Propuneri pentru o Uniune de cliring internaţional”.

- Planul White exprima preocuparea principală a Statelor Unite de a restaura libertatea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, fiind prevăzută instituirea Fondului de stabilizare, al cărui capital era format prin subscrierile ţărilor membre (30 % în aur, iar restul în moneda naţională). Monedele ţărilor membre trebuiau să fie definite în unitas, moneda Fondului de stabilizare, care avea un rol limitat, putând fi cumpărată şi vândută contra aur în cadrul operaţiunilor cu Fondul. Aceste unităţi de cont erau egale cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritatea în aur neputând fi modificată decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de 3/4 din voturi.