Sistemul Bancar Românesc

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1. Originea sistemului bancar

Istoria sistemului bancar îşi are originile în trecutul îndepărtat, existând mărturii foarte vechi ce atestă desfăşurarea unor activităţi care într-o formă mai mult sau mai puţin evoluată, reprezintă primii paşi pe tărâmul practicii bancare.

Părerile privitoare la originea băncilor sunt diferite. După unii cercetători, primii bancheri au fost cei care efectuau schimbul de bani, moment asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice. După alţi specialişti, noţiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut ideea de a primi disponibilităţi băneşti sub formă de depuneri de la cei care doreau să facă economii, urmând ca în baza acestor depozite să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon) şi Egiptul Antic. În aceea perioadă, templele erau deopotrivă loc de rugăciune şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor. Au fost descoperite mărturii scrise privind activitatea de depuneri şi împrumuturi efectuată în temple. Încredere pe care o inspirau templele favoriza intermedierea monetară, asemănător băncilor de mai târziu.

Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi rambursarea creditelor s-au găsit în Codul babilonean Hammurabi (sec.18 î.e.n.), descoperit la Susa în anul 1901.

Perioada greacă şi romană

În secolul 6 î.e.n., oraşe – stat şi temple din Grecia antică au început să emită monede proprii. Datorită faptului că fiecare oraş – stat îşi avea moneda proprie, a apărut necesitatea schimbării unei monede cu alta, acestea pătând fi socotite primele schimburi valutare.

În această perioadă împrumuturile erau acordate de către preoţi – pentru ţărani, respectiv pentru persoane specializate în negoţul cu bani – pentru alte categorii sociale. În timp dobânzile practicate la aceste împrumuturi au devenit foarte ridicate, fapt care a stârnit nemulţumiri în rândul populaţiei. Ca urmare a acestei situaţii, unele cetăţi greceşti au decis să creeze bănci publice. Aceste instituţii erau conduse şi controlate de agenţi publici, în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor.

Romanii nu s-au arătat interesaţi de activităţi specifice băncilor în perioada timpurie a dezvoltării imperiului roman. Pe măsură ce au cucerit teritoriile greceşti însă, au văzut cum funcţionau băncile şi au înţeles repede importanţa lor, iar în foarte scurt timp în întregul imperiu roman au apărut atât bănci de stat cât şi bănci private.

Pentru facilităţile de împrumut acordate, aceste bănci aveau permisiunea să solicite plata unei taxe al cărei nivel nu era limitat, excepţie făcând băncile din Roma unde pentru aceste taxe a fost fixată o limită superioară. Este interesant de remarcat faptul că aceste bănci nu puteau să perceapă dobânzi, dar aveau permisiunea să perceapă comisioane (clasificate ca dobânzi) pentru serviciile acordate. Totodată băncile furnizau clienţilor situaţii ale conturilor pentru operaţiunile efectuate. Se poate observa că în această perioadă serviciile oferite de către bănci clienţilor erau în proces de diversificare.

Un amănunt interesant este şi faptul că aşa numiţii „comercianţi de bani” însoţeau şi trupele romane în războaiele purtate oferind servicii de schimb valutar şi credite pe termen scurt. În secolul 6 e.n., în imperiul bizantin, împăratul Justinian preia uzanţa romană privind activitatea bancară, adăugând precizări suplimentare cum ar fi cele referitoare la obligativitatea dobânzilor fixe.

Evul mediu

În evul mediu, mănăstirile, ca şi templele din Egiptul sau Grecia antică, au continuat să joace un rol important în efectuarea unor activităţi specific bancare. Deşi oficial, nu aveau voie să perceapă dobânzi, foloseau alte metode pentru a obţine profit, acesta luând forma veniturilor din ipoteci, a comisioanelor pentru creditele acordate.

La sfârşitul secolului al 11-lea, activităţile din acest domeniu s-au restrâns datorită cruciadelor şi a pătrunderii în spaţiul european a popoarelor migratoare.

Primele instituţii de tip bancar efectuau preponderent operaţiuni de transfer (ceea ce azi se cunoaşte sub denumirea de casă de compensare), astfel încât sistemul de plăţi să devină mai eficient. Prima bancă de acest tip a fost Banca Veneţiei, creată în 1171 şi recunoscută oficial în 1587 ca Banca Di Rialto. În secolele următoare au apărut bănci similare şi în alte centre comerciale: Geneva (în 1407), Amsterdam (în 1609) şi Rotterdam (în 1635).

Dezvoltarea băncilor şi a comerţului a condus la necesitatea existenţei unor pieţe permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a deschis la Anvers prima piaţă financiară, cunoscută ca bursa de valori, iar imediat după aceea a apărut şi Bursa din Londra.

În timp, activitatea bancară a continuat să se dezvolte atât prin diversificarea şi îmbunătăţirea serviciilor oferite cât şi prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.