Auditarea agenților economici

Auditul – Scurt istoric

Auditul a fost cunoscut la începuturile secolului al XVIII-lea, fără a fi precizată data exactă sau localizarea geografică într-un stat. Istoria economică delimitează mai multe etape ale auditului, diferenţiate în funcţie de categoria socială care ordona auditul, numiţi ordonatori de audit, în funcţie de auditori şi de obiectivele auditului.

Până la începutul secolului al XVIII-lea, auditul era ordonat de regi, împăraţi, biserică şi stat cu un singur obiectiv: cel de pedepsire a hoţilor pentru fraudă şi prevenirea unor astfel de fapte cu scopul de a proteja patrimoniul propriu al acelei entităţi.

Auditorii erau numiţi din rândul preoţilor şi primau calităţile morale ale acestora. Frământata istorie a sec. al XVIII-lea până la jumătatea sec. al XIX-lea a produs schimbări şi în rândul ordonatorilor de audit. Statele, tribunalele jurisdicţionale şi acţionarii au luat locul vechilor clase sociale, iar auditorii erau preferaţi din categoria celor mai buni contabili. Auditul îşi extinde obiectivele asupra reprimării fraudelor, a pedepsirii celor care le produceau şi a căutării soluţiilor, pentru păstrarea integrităţii patrimoniului.

Sfârşitul secolului al XIX-lea conturează relaţia între auditaţi şi auditori aleşi din rândul profesioniştilor contabili sau jurişti. Obiectivul lor: atestarea realităţii situaţiilor financiare, cu scopul de a evita erorile şi frauda.Primele patru decenii ale secolului XX, auditul este realizat de profesionişti specializaţi în audit alături de contabili. Lucrările erau comandate de stat şi de acţionari.

Perioada anilor 1940-1970, când comerţul internaţional se dezvoltă, este dominată de schimburi între state cu bunuri şi servicii, ordonatorii de audit îşi lărgesc sfera în rândul băncilor, patronatului şi al instituţiilor financiare datorită pieţelor de capital. Executarea auditului era realizat de profesionişti de audit şi contabilitate, iar obiectivele cunosc o formă elevată de atestare a sincerităţii şi regularităţii situaţiilor financiare. În această perioadă, datorită dezvoltării profesiei contabile şi a influenţelor asupra cadrului contabil conceptual, anglosaxonii dezvoltă activitatea de audit pe continentul european.

Două decenii mai târziu (1970-1990), obiectivele auditului sunt orientate spre atestarea controlului intern, respectarea cadrului conceptual contabil şi a normelor de audit.

Cei care ordonau auditul sunt statele, terţii, acţionarii, băncile, întreprinderile s.a., iar auditorii sunt tot profesionişti de contabilitate şi consiliere, organizate ca profesii liberale, independente, societăţi de expertiză şi audit.

Astăzi, fenomenele social economice sunt complexe şi nu mai pot fi analizate multilateral pentru a clarifica anumite aspecte decât cu concursul specialiştilor de înaltă probitate morală şi profesională. Faptele analizate, operaţiunile şi documentele aveau ca scop formularea unor opinii care atestau imaginea fidelă a conturilor, calitatea controlului intern, respectarea normelor şi protecţia contra fraudelor naţionale şi internaţionale.

Auditorii, ca specialişti cu o pregătire teoretică superioară, cu o autoritate şi competenţă, sunt denumiţi experţi. Îşi face apariţia activitatea de expertiză, care reuneşte profesionişti cu cunoştinţe teoretice şi practice care, în urma contractelor primite de la terţi, cercetează situaţiile financiare.

În ţara noastră, profesia contabilă a fost umbrită la limita simplului funcţionar de aplicare a celor mai simple operaţii matematice, în lunga istorie a deceniilor comuniste. După aproape 55 de ani (1994), această profesie onorabilă şi responsabilă este repusă în drepturile sale.

Expertul contabil, conform reglementărilor legale în vigoare, are dreptul să audieze bilanţul contabil.

Mulţi autori din ţara noastră şi din străinătate au definit activitatea de audit ca fiind examinarea profesională a unei informaţii cu scopul de a exprima o opinie responsabilă şi independentă în raport cu un criteriu de calitate.

Activitatea de audit poate fi definită, pe scurt, ca o activitate care compară situaţia reală cu o situaţie ideală şi exprimă o opinie asupra concordanţei situaţiei reale cu cea dată (ideală).

Auditul financiar reprezintă o examinare independentă a situaţiilor financiare ale unei entităţi, efectuată de un auditor delegat, în scopul exprimării unei opinii motivate asupra valabilităţii şi corectei aplicări a procedurilor interne stabilite de conducerea entităţii, precum şi asupra imaginii fidele, clare şi complete a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de entitatea economică.

PLANIFICAREA

AUDITULUI SITUAŢIILOR FINANCIARE

1. Planificarea misiunii de audit

Planificarea unui audit implică stabilirea strategiei generale de audit pentru angajament şi elaborarea unui plan de audit pentru a reduce riscul de audit la un nivel acceptabil de scăzut.

Planificarea nu este o etapă singulară a unui audit, ci mai degrabă un proces continuu şi repetitiv care adesea începe la scurt timp după (sau în legătură cu) finalizarea unui audit anterior şi continuă până la finalizarea angajamentului curent de audit.

Planificarea auditului constă în construirea unei strategii generale şi abordări detaliate cu privire la natura, durata şi gradul de cuprindere preconizat al auditului.

Planificarea adecvată sprijină, de asemenea desemnarea adecvată a atribuţiilor între membrii echipei de angajament, facilitează conducerea şi supravegherea membrilor echipei angajamentului şi revizuirea muncii acestora şi asistă, unde este cazul, la coordonarea activităţii făcute de auditori componentelor şi experţilor.