Bunurile proprii ale soților

INTRODUCERE

Din punct de vedere al dreptului civil, instituția căsătoriei este de maximă importanță.

Starea de căsătorie dobândită prin încheierea soților un statut bine definit juridic - aceasta spre deosebire de situația cuplului necăsătorit, cvasiignorat de lege - care completează gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea conotează implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

Căsătoria este o instituție laică, în sensul că încheierea și înregistrarea ei sunt de competența autorității publice; ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai ulterior căsătoriei civile [at. 48 alin. (2) teza finală din Constituția României, precum și art. 259 alin. (3) C.civ.] și fără a produce efecte juridice. „Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.

Lucrarea abordează tema bunurilor comune ale soților, modul în care acestea au fost dobândite sau împărțite, și implicit datoriile comune ale soților.

Cunoașterea exactă a categoriilor de bunuri care fac parte din regimul matrimonial a fost obiectul unor discuții in literatura de specialitate.

O foarte mare importanță se acordă criteriului referitor la momentul dobandirii bunurilor comune, astfel numai bunurile dobandite in timpul căsătoriei cu calitate de bunuri comune iar soții se vor bucura in mod egal de ele.

Orice acțiune pe care unul dintre soți o va realiza în legătură cu bunurile comune se consideră ca are consimtământul celuilalt soț.

Regimul comunității matrimoniale va exista atâta timp cât există căsătoria, în cazul încetării acesteia va avea loc o împărțire a bunurilor comune, fapt ce va schimba regimul bunurilor comune în bunuri proprii.

Este important a se cunoaște delimitarea dintre bunurile comune și bunurile proprii ale soților astfel încat să nu se aducă atingere patrimoniului propriu al soților iar în cazul împărțirii bunurilor comune să nu se realizeze o inegalitate a cotei părți ce revine fiecarui soț.

Având în vedere toate acestea, lucrarea dorește să prezinte importanța încadrării anumitor bunuri ca fiind bunuri comune deoarece acestea constituie baza materială in ceea ce privește cheltuielile căsniciei și sunt singurele bunuri care vor face obiectul unui proces de partaj cerut de soții sau de creditorii acestora în timpul căsătoriei sau obligatoriu în caz de încetare, desfacere sau desființare a căsătoriei.

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA

STAREA CIVILĂ

1.1. Noțiunea și caracterele stării civile

Potrivit art. 98 Codul civil în vigoare, starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și în societatea, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.

Această definiție includ starea civilă între drepturile fundamentale ale persoanei, alături de dreptul la nume și un domiciliu.

În doctrină, starea civilă (sau statutul civil) a fost definită ca un ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană fizică în calitate de drepturi și obligații și i se stabilește poziția juridică față de familia din care Starea civilă se distinge de capacitatea civilă a persoanei fizice. A noțiunea de capacitate de exercițiu desemnează însăși calitatea de subiect și obligații a persoanei fizice, starea civilă cuprinde o parte dintre elemente subiectele de drept se identifică, se disting între ele, atât în sânul aceleiași familii cât și în societate.

Între cele două noțiuni există însă și o interdependență, care rezulă din aceea că unele dintre elementele ce intră în conținutul stării civile determină încetarea capacității de folosință (nașterea și moartea), iar altele determină începutul capacitătii de exercițiu (căsătoria).

Un element care creează o suprapunere între starea civilă și capacitatea persoanei fizice este întinderea în timp sau durata acestora. Ambele încep la nașterea persoanei fizice și încetează la moartea ei, indiferent dacă este vorba despre moartea fizic constatată sau declarată pe cale judecătorească. Iată deci că atât starea civilă cât și capacitatea de folosință a persoanei fizice își au începutul și sfârșitul în același fapt juridic - nașterea, respectiv moartea.

Rezultă că starea civilă este determinată de fapte juridice sau de acte juridice. Faptele juridice sunt evenimentele care, deși se produc independent de voința omului, produc efecte juridice atât asupra stării civile, cât și asupra capacității de folosință a persoanei fizice (nașterea, moartea). Actele juridice reprezintă manifestări de voință în scopul de a produce efecte juridice asupra stării civile a autorului lor sau a altei persoane (căsătoria, divorțul, recunoașterea de filiație, schimbarea administrativă a numelui etc.).