Contract de cont curent

1. Cadrul general de reglementare a contractului

Contractul de cont curent reprezintă un procedeu tehnic constând în înţelegerea părţilor implicate ca în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, dobândite din serviciile făcute una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea debitoare. Acesta este folosit de comercianţii care au un volum mare de afaceri reciproce şi mai ales atunci când provin din localităţi diferite, pentru a evita lichidarea individuală a fiecărei creanţe.

Reglementarea contractului de cont curent se face în cadrul Codului Comercial în articolele 370 – 373 . Astfel sunt menţionate efectele comerciale produse de acest tip de contract, mecanismele de funcţionare, dar şi cazurile în care contractul este încetat. Prin aplicarea art. 4 din Codul Comercial el poate fi considerat un act de comerţ subiectiv.

Conform art. 6 alin. 2 Cod Comercial, contul curent este o faptă de comerţ daca are o cauză comercială. Relaţia de cont curent poate fi stabilită şi între un comerciant şi un necomerciant şi chiar între doi necomercianţi pentru afaceri civile.

Părţile între care contractul de cont curent ia naştere se numesc “corentişti”, iar prestaţiile reciproce pe care şi le fac se numesc “remize” (sau “rimese”); prestaţiile constau în acele operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în cont, acelaşi lucru petrecându-se şi de cealaltă parte.

Prin urmare, rimesa poate consta: într-o sumă de bani efectiv plătită; orice titlu de credit emis (cambie, bilet la ordin, CEC, ordin de plată etc.) şi orice credit concedat (cum ar fi preţul datorat în urma unei vânzări de mărfuri).

Contractul de cont curent poate fi încheiat între:

-Un comerciant şi un comisionar;

-Un comerciant şi reprezentantul său;

-Un comerciant angrosist şi unul detailist.

Forma cea mai des întâlnită a contractului de cont curent este cea bancară, adică a contractului încheiat între o instituţie de creditare şi un client al său, în scopul facilitării circulaţiei şi eficientizării banilor.

2. Principiile de drept ce stau la baza contractului

Principiul libertăţii de voinţă contractuală

Întotdeauna încheierea oricărui contract este liberă şi, mai mult, părţile contractante pot stabili conţinutul contractului pe baza acordului de voinţă.

Libertatea voinţei juridice trebuie exercitată însă cu respectarea limitelor impuse de lege. Aceste limite sunt stabilite generic prin art. 5 Codul Civil, potrivit căruia “nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Acest text de lege este completat de art. 968 Codul Civil, potrivit căruia “cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice” .

Libertatea de voinţă a părţilor implicate se manifestă atât în stabilirea conţinutului contractului, cât şi în privinţa formei de exteriorizare a consimţământului, ca element al voinţei de a contracta.

Principiile voinţei juridice sunt următoarele :

-Principiul autonomiei de voinţă, conform căruia părţile pot încheia orice fel de act juridic civil, pot stabili aşa cum doresc conţinutul, pot dispune modificarea sau încetarea actului juridic, toate acestea cu condiţia să fie respectate legea şi bunele moravuri;

-Principiul voinţei reale, conform căruia voinţa internă are întâietate asupra voinţei declarate. Aceasta rezultă din faptul că acordul de voinţă are putere de lege între părţile contractante (art. 969 C. Civ.), iar interpretarea convenţiilor se face numai după intenţia comună a părţilor contractante (art. 977 C. Civ.). Totodată reglementarea viciilor de consimţământ înseamnă că acestea produc efecte juridice numai dacă consimţământul este liber şi conştient (art. 953-961 C. Civ.).

Principiul obligativităţii contractului (pacta sunt servanda)

Este prevăzut în art. 969 Cod Civil: :”contractele legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Astfel, contractul devine obligatoriu pentru părţi, iar obligaţiile contractuale trebuie îndeplinite cu bună-credinţă.

Principiul relativităţii contractului

Obligativitatea contractului faţă de părţi este în strânsă legătură cu principiul relativităţii contractului : art. 973 Cod Civil – “convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”.